Disprețul e harul deznădejdii,
Nestinsă contemplarea dintre gemeni.
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Tu, care harnic îmi prezici primejdii?

Părem că suntem fiii unor steme
La care nimeni nu se mai gândește
Sîngele cui, pierdut, ne osîndește
Să fim în cimitire de poeme?

Nu ne-a fost dat curat aceleași simț și
Neputrezita inimă de ceară
Ca în virtutea ei să fim ca sfinții.

Păscuți de trup, desăvîrșit să pară,
Acest păcat destăinuirăm minții,
Că, neputându-l stinge, ne omoară

Din volumul “Sala nervilor”, 1971