Oamenii calcă în picioare zăpada,
o stropesc cu cenușă, o mătură,
o preschimbă în noroi.
E acoperit orașul de acest puroi
al ninsorii ratate,
de albul mânjit de păcate
împins spre canale,
gonit prin canalizare
în măruntaiele cetății.
Se mai bucură de omăt
doar copiii, poeții...
Zăpada e vânată ca un câine vagabond,
e strivită sub bocanci
și lopeți
de îngerii beți de țărână
ce se întorc cu capu-ntre umeri
de la lucru,
cu imaginea orașului murdar
înfiptă în retine
ca un zilnic și silnic sepukku.
Ninge peste țară încontinuu cu alb,
ce risipă divină!
Zadarnică risipă
căci ne-a pătruns de tot în inimă
jegul de pe străzi.
Defilăm prin mocirlă toată viața;
deprimante, înfrigurate parăzi.