Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie și-l înfrunți febril,
în brațe te strângeam ca pe-o statuie
încorporată-n simțul meu tactil.

Atâtea ți-aș fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi, nevrând să mă divulg,
tornade când iscam, să mă ții minte,
din mreaja îndoielii că te smulg.

Și timpurile -prag de odisee-
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,
în căutarea mea ce nu se-ncheie...

Cum să te pierd acum când te-am găsit ?!