Din dragoste spre ură
nu e decât un pas
pe drumul-scurtătură
pe-al inimii făgaș.

Pavăm pajiștea vieții
cu urme de noroi,
ascunși în umbra ceții,
cu mersul nost’ greoi.

O rază de lumină
ce se coboară-n cale
te strigă în surdină,
demult, în depărtare.

Cu ochii arși de soare,
cu sângele-n avene,
te-oprești din mersu-ți pașnic,
cu lacrimi între gene.

Zâmbești suav în spate,
te-ntorci și pleci în zare,
spre cosmosuri pătate
de rugi fremătătoare.