agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-14 | | Stele reci clipesc cu hotărâre pe bolta neagră în vreme ce lumea tace. Vântul s-a oprit în urmă cu un veac, atunci când încă nu mă născusem...Lumina s-a stins în urmă cu mult timp, în vreme ce mă nășteam! A hoinări singur prin universul rece îmi pare o virtute, însă după atâta noapte, atâta nesfârșită noapte, nu e decât o povară; îmi port pașii pe poteci înghețate, prin păduri și pe miriști ce au foast cândva frumoase pajiști...Însă nu am apucat să văd măcar o floare! De când m-am trezit aruncat în realitate nu am decât experiența iernii... Cerul a început să-și ascundă stelele. Nu știu ce voi face fără sclipirea lor călăuzitoare, fără lumina aspră, difuză coborâtă din înălțimea lor anonimă. Totul devine cenușiu, totul se transformă în negură, totul pare că devine neant...Tăcerea se topește și ea și sentimentul devine acut atunci când vântul reânviat parcă își rupe veșmintele prin tufișuri și printre crengile copacilor cu graba stafiilor gonite de apropierea dimineții, parcă. Strâns în pumn țin un crâmpei din lumina aștrilor care mi-au însoțit singurătatea atâta timp sub forma unui licurici, a unei mici insecte ce mi-a ieșit în cale la marginea iazului. De când lumea a devenit mai întunecată ca un cavou în care se nasc și mor ecouri prin cotloane locuite de ființe bizare acoperite cu crâmpeie de veșmânt pierdute de vânt în goana sa nebunească, peticul acesta de lumină este tot ce mi-a rămas. Ghemuit într-unul din cuiburile ființelor fără trup de care vorbesc și care au părăsit această realitate odată cu stelele, probabil pentru a se ascunde în alt tărâm, fredonez cu glas străin o idee de cântec și mă încălzesc privind peticul firav de lumină din căușul palmei...Deodată, un flutur parcă, zburând stingher pe deasupra copacilor, a poposit pe oglinda neîntinată a iazului stârnind un cerc abia perceptibil stimulând întunericul impersonal să prindă viață. Imaginea în sine e ceva nou pentru mine: gazdă a stelelor prietene veacuri în șir, acum neagră ca pucioasa izvorâtă din măruntaiele iadului, chipul apei reflectă pentru o fracțiune de secundă trupul acestui flutur apărut din nimic, pentru a-l înghiți lacom în următoarea fracțiune de secundă, creându-mi impresia că lumea nu e moartă, că întunericul nemișcat, adânc, poate căpăta pentru un minut sau două valențe lichide. Și pe deasupra, contrastul dintre negură și albul ireproșabil, fără cusur, ireal, divin, al micului flutur, dintre marea de întuneric și mica pată de lumină, mi-a stârnit curiozitatea printr-un fior prelung, ca și cum inima prinsă în chingile tăcerii a prins brusc viață scuipând în eterul sentimentelor uitate, șoapte de gheață. M-am ridicat, cu o palmă m-am sprijinit de cer iar din cealaltă am lăsat liberă mica insectă, apoi degetul arătător a urmat timid insecta albă ce m-a trezit din amorțeală prin suprafața iarăși lipsită de viață a lacului. Curiozitatea maladivă ce m-a aruncat în inima liniștii mă îndeamnă să cercetez dispariția inoporună a insectei apărute pe nepusă masă, însă degetul imers nu face decât să tulbure chipul negurii lichide, stârnind inele din ce în ce mai largi stinse de malul pe care mă aflu. Fluturul pare pierit în adâncimile necuprinsului și, resemnat, las întinderea lichidă și mă ghemui din nou în cuibul meu. A...iată alt flutur alb! Mă ridic repede și încerc să-l prind, dar vicleanul vânt mi l-a furat din palmă. Însă alții și alții de data asta i-au urmat ca un alai de ființe cu straie virgine de pe altă lume. Uimit, las mâinile jos și privesc fără a crede! Lumea a devenit locul de joacă a milioane de fluturi! Am prins câțiva în căușul palmei...imediat au dispărut! Și sunt așa de reci! Brusc constat că îmi este frig. Totul este alb,...milioane și milioane, arătările astea minuscule au alcătuit un covor imaculat care îmbracă lumea. Pășesc apatic acum pe covorul moale și rece lăsând în urmă pentru vânt mesajul trecerii mele pe aici, entitate perenă nepăsătoare față de cuvântul apăsat, ștergându-l cu poala mantiei sale. Nu mai iau seama la fluturi, la vânt, la întuneric, nu mai jinduiesc după stele, după insecta mea luminoasă, după moarte! Sper să mă pierd prin vreun cotlon, căci am trăit prea mult în noapte, singur.... Simt deznădejdea...când m-am născut a pierit lumina,... cel puțin asta mi-au șoptit lacul și stelele! Oare eu sunt de vină? Acum au pierit și aștrii mei iubiți! Oare eu sunt de vină? Mă opresc. Privesc în jur. Privesc în urmă: urmele pașilor mei! Simt în palmă atingerea rece a fulgilor de nea. Trăiesc? De ce? Nu pot afla un răspuns. Scopul nașterii mele îmi rămâne ascuns așa cum ascunsă este lumina priviriilor mele. Și totuși aceasta se revarsă asupră-mi de peste tot. Sunt confuz. Merg mai departe,...merg...merg. Mă voi opri la marginea lumii și, dacă până acolo nu voi afla răspunsul, fie peste un veac, peste două, lumea va scăpa de urmele pașilor mei! Totuși este nedreaptă soarta: îți dăruiește sau te pedepsește cu existența, însă nu are decența să-ți ofere vreun răspuns. Poate luând hotărârea pe care am luat-o nu pedepsesc soarta, mă pedepsesc pe mine,...voi scăpa de îndoieli! Tot am un câștig! ....Ce se întâmplă? Căzut în genunchi, apoi prijinit în palme, nu știu ce se petrece cu mine! Mă doare îngrozitor spatele, nu mai văd, lumea se învârte...Totul se desfășoară prea repede să mai pot avea un oarecare contact cu realitatea, să pot realiza ceea ce ulterior m-a uimit din cale-afară! M-am trezit acoperit de covorul alb, îngrozitor de rece. Încerc să mă ridic însă ceva mă ține la pământ, ceva greu... Și spatele încă mă doare....Hei, ce se întâmplă?...Două aripi uriașe de flutur întinse pe jos pe de-o parte și de cealaltă par altoite pe trupul pe care-l credeam lipsit de asemenea podoabe. Mă transform oare în flutur de nea? Mă voi topi și eu? Încerc să mă ridic și într-un târziu reușesc: cine...ce sunt oare? Două aripi imense, transparente, străbătute în lumina difuză din când în când de câte un fior irizant, mă vor urma de-acum în drumul meu și nu văd cum, zău, aș putea scăpa de povară! Dar oare este o povară? Dacă aș încerca să zbor? Mă trezesc încercând să mișc una din aripi și constat spre surprinderea mea că o pot face cu mare ușurință. Pot mișca ambele aripi fără cine știe ce efort și, nici una nici două, mă trezesc în aer. De-acum posibilitățile îmi par nenumărate, limitele nu mai există! Zbor! Curând, după atâtea piruete, zig-zaguri și plonjoane, depresia a dispărut, nu-mi mai pun întrebări, nu mai știu încotro mă îndrept. Nu-mi mai pasă de vreun scop, de vreo semnificație, de vreo întrebare. Brusc existența pare plină de semnificație, existența pare a nu mai avea nevoie de vreun scop, de vreo justificare. Par făcut pentru zbor, pentru a depăși limitele, pentru a fi aproape de stele. Lumea, pe sub cortina difuză a luminii emanate de nea, de norii cenușii, de spiritul hoinar, pare frumoasă! Plutesc fără țintă, fără scop. Și nu-mi pasă! Dar instinctiv mă îndrept spre marginea lumii, spre o finalitate pe care nu o disting și nu o urmăresc. Zbor, plutesc... e tot ce mai contează. ... Apărută de nicăieri, o ființă mai frumoasă decât sărăcia cuvintelor pot descrie, s-a apropiat în zbor pentru o secundă, apoi, devenind conștientă de prezența mea, a încercat să se depărteze în mare grabă. Am strigat, aproape nevenindu-mi să-mi cred ochilor, că mai există cineva asemeni mie și atât de frumoasă, însă nu am încercat să o urmez. Levitam deasupra pământului fără a dori să zbor, fără a dori să cad, fără voință...Prins între cer și pământ, eram prins de vraja întâlnirii neașteptate cu acest duh, acest înger...Atunci, pe loc, am știut...Era întâlnirea așteptată, Ea era esența, începutul și finalitatea existenței mele... S-a apropiat timidă, plutind ușor purtată mai mult de vânt. Ochii mari, de o profunzime divină conțineau într-înșii universul: aștrii, cer și pământ. Nimic nu era de spus, nimic nu a fost spus... ... Înlănțuiți, veacuri mai târziu, în dans nebunesc, în piruiete amețitoare, uitasem totul: cine suntem, unde suntem, ce suntem. Fericirea lichidă, pură, devoratoare ne însuflețea, ne unea într-un suflu, într-o simțire. Ca două petale prinse în jocul nebunesc al vântului, sentimentul salvator ne-a transformat, ne-a topit individualitatea creând o singură ființă, o singură vâlvătaie de aripi și o singură bătaie de inimă. Totul este ireal,... (Va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate