spânzurată în perdele
ziua
de-abia mai respira,
trupu-i istovit se întindea simptomatic
a moarte

stele plictisite,
prizoniere în colivia unei constelații nefericite,
făceau reverențe lunii
clipind

eu
risipeam privirile frânte ce-mi crescuseră sălbatic
din palme
învinețite, aripile îmi păreau a fi iriși
dezrădăcinați prematur
și siluiți pe ruinele asfințitului,
serafimi exilați

meșter de suflete
tu,
m-ai închipuit pasăre
rănită
și m-ai târât pe sub pleoapele cerului

momeală pentru zbor