De-aș fi lasată să mă molipsesc
De-o zi bolnavă, de un poem al tău!

Toamna contemplă gândul meu lumesc
Plin de otravă și de rău.

De ce-l mai sun! El tot n-o să ne doară.
Răbdarea-i ca o rană care-așteaptă.

Cuvântul bun și mirosind a ceară
Se va-nchega arzându-ți mâna dreaptă.

Mai alb decât paloarea care trece
Și amintirile-ntre noi le strânge,

Purtăm la gât același șarpe rece
Îmbolnăvit de dor de sânge.

Din volumul “Ape cu plute”, 1975