Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –
casa umbrită în care dormeam dimineața pînă tîrziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecînd prin fața porții;
după-amiezile cînd coboram fără să mă gîndesc la nimic.
(O singură dată gîndisem la vorbele ei, Sînt atîția bani în lumea asta
și atîtea feluri de-ai obține. Nu mă interesează. Oamenii vor să se
drogheze. Eu mănînc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept.
Sînt o ființă liniștitoare, nu crezi? Sînt un om simplu, liniștit.
Desigur, mințea).
Liniștea nu este deloc un lucru simplu,
așa cum am crezut mai demult –
uneori simți cum cade ceva de la o înălțime imensă
în tine – un obiect despre care nu știi nimic
și în liniștea aceea aștepți bubuitul care să însemne
sfîrșitul căderii. Înălțimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ținîndu-te încordat.
Cu puțină șansă ai putea să uiți –
Nimeni nu ne-a simțit lipsa nici prezența. Ne gîndim la preocupările simple, casnice sau de sfîrșit de săptămînă, cînd, poate, vom ieși cîteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puțin. Spunem cuvinte obișnuite, ca în primele clase de școală, cînd copiii învață despre subiect și predicat și dau exemple de propoziții: Calul paște iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la cîmp. Sau atîtea altele
așa cum am dat uitării întîmplarea din gară,
cînd am sosit prea tîrziu la peron, trenul plecase
și făceam cu mîna cuiva nevăzut,
din tren nu știam ce mînă îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.