când trupul se îndoaie sub povara zilei
adorm în poezie, într-o singură poezie
odihna este hrana unei singure poezii
nehrănirea celoralate ușa către nebunie

inima sfârtecată în patru rime cardinale
sângerează ca hidrantul din poarta cimitirelor
necesarul vinde tămâie și lumânări necesarului
mirosul cadavrelor îngână mirosul zambilelor

eu mă îngân cu celelalte poezii neodihnite
mă înjur singur – oricum o să înjure altul –
îmi învelesc groapa cu pagina veșnic albă
hrănesc neodihna cu celuloza, cu bazaltul

lăsați stelele, vă implor, să cadă peste mine
nu le mai ucideți punându-vă egoiste dorințe
eu sunt ecvestra cometei care nu mai trece
statuia ritmatei și măsuratei neputințe

poeții bucuroși coabitează să bocească mortul
s-a mai dus unul – să bem, uha, pentru asta –
sfârtecă inima, calcă-n picioare corespondența
să afle adresa unde îi locuiește nevasta

confrați ai mei infiniți și aproape esențiali
înveliți-mă – o ploaie de stele cădeți peste mine
voi sunteți demiurgii stelelor uneori iluzorii
eu sunt ecvestra cometei care nu mai vine…