... au devenit catedrale...

N-aveau oase,
în locul lor,
ținea trupul drept
ca o lumină,
demnitatea.
O demnitate desprinsă din ochii mari
ai neamului meu,
ochi cât harta Daciei.

N-aveau arme,
în locul lor,
țineau piepturile pline
de o singură inimă.

N-aveau teamă,
o nebunie sfântă creștea,
creștea
odată cu sufletul,
odată cu conștiința.

Pentru oase,
teroriștii s-au gândit la taburi.
Să strivească fiecare os,
făină să-l facă,
să nu cumva să-și deschidă gura demnitatea!

Pentru piepturi
s-au gândit la răstignirea în oțel,
oțel fierbinte
înflorit în carnea crudă,
ca nu cumva
inima aceea din atâtea piepturi
să mai bată
deșteptarea!

S-au înșelat când
cu sete
au scuipat pe flori.
Sângele
a trezit martirii.
S-au ridicat,
lumină din lumină,
fiii de Dumnezeu adevărat,
lângă eroii aflați în rugăciune,
aflați lângă taburile copleșite
de flori, lumânări și pâine...

Din sânge
s-au ridicat martirii,
lângă eroi s-au pus,
dând inimii
-mare cât o Dacie-
destinul phoenix.
Dumnezeu și-a trimis oastea
să-nsângereze cerul,
iarna să fie blânda mamă
ce plânge,
cu fiecare deget,
pentru a mia oară,
câte un fiu răpus.

Eroii-martiri
au devenit catedrale.

Române,
te implor ca pe Dumnezeu,
SÃ NU UIÞI!