Orașul mirosea a cafea și a ceață.

Trandafirii par răni în trupul diafanului atotcuprinzător.

Valurile nopții lovesc ivit țărmul zorilor.

M-amuz cum se împleticește timpul printre cărți, timid.

Zilele vântură năframe argintii...

Omule, ce guști din tristețe ca dintr-o piersică zemoasă, când crudul cer așteaptă doar o mână...

Mocnesc secundele în jarul timpului. La catedra unui du-te-vino cotidian, predau lecții de melancolie.

Își toarce norii fuiorul cerului albastru răsucit în războiul de țesut stele.

Pe șira spinării dunei, cămilele urcau anost șeicii.

Ne iubeam în simfonii de clopote, scuturând duminici.

Mi-am dezbrăcat privirea pe trupul ei mușcând hulpav din coastă.

Destinul meu, fier înroșit prelucrat de fierarul metafizic - Cuvântul.

O mie de dureri descântă fir cu fir mâinile Evei ciupind corzile harpei.

Nebănuite sunt căile Artistului...

Tulburător și crunt avântul meu spre poezie, hămesit de vers...

Singur în goana timpului, un Făt-Frumos în șeaua secundelor, călare.

Șezând la taifas cu Universul...

Ochiul timpului veghea sub pleoapa veșniciei.

Schelete de corăbii... mi-e privirea.

Sclipirea metalică a săgeților ploii orbi frunzele copacilor.

Zările de-aramă se topiră, cerul de cristal se sparse...

Acele de brazi despică-n franjuri mantia luminii.

Credință nețărmurită, înfiptă adânc în roca sufletului.

Durerea dimineții reci, a orașului trist...

Rătăceam pe serpentinele gândului.

O, dor năpraznic, nu-mi tăia calea.

Ascult cum croșetează veșnicia.

Îmi ardea sufletul pe rugul fiecărei secunde.

Trupul, trupul cu-adevărat e o salină. Sufletul, săracul, îi e ocnaș.

Lacrima – sarea din bucatele sufletului.

Curge-n pământ, prin vene, veninul pribegiei.

O, poetule, murmurul buzelor căprioarei tale încă ne înfioară...

Suflet sfidat de tăișul ruginit al trupului. Cu buza de jos tremurând, plângea...

Adesea lumea își deschide pleoapa-n mine.

Cuvântul căutare e afrodiziacul meu.

În liniștea pădurii, foșnetul norilor gâdilați de copaci... Serenitate supremă, sublimă.

Vâslind, prin sufletul nemărginit al Lui Dumnezeu...

Hoinăream prin viață ca șoimul prin văzduh.

În umbra zilei, se încolăcesc norii, ca niște liane în desișul junglei.

Înfloriseră trandafirii... Se scutură trandafirii. Cum trece timpul!

Florile de gheață, parcă dintr-altă lume, răsar în fereastră.

Mă învățai sărutul pas cu pas... Te-am rugat: aleargă!

Mereu clepsidra își găsește o mână s-o întoarcă.

Luna-și scarpină coama de hornul caselor. E târziu!

I-am pus cuvântului căpăstru.

Ce de lume! Ce pustiu...!

Cerul pictat în acuarelă fu santinela marilor iubiri.

Cuvântul se temea de mine.

O bătrână de tristețe mă deșira pe-un vechi caier.

Cenușa s-a-ntrupat în ceea ce arsese.

La priveghiul surâsului...

În vază ardeau ferigi.

Lângă ea, lumea îmi părea a fi o veșnicie de copii.

Dormi, dormi, dormi... Ceață e-n zare.

Eu? Un pian. Ea? Două mâini.

Sunt singur ca luna din zare.

Ce-i dincolo de cer? Viață...?

Azi am murit a nu știu câta oară.

N-am văzut niciodată marea.

Fire de nisip stelele firmamentului, o clepsidră universul.

Furtună. Sunt însemnați cu fierul roșu copacii...

Nucul din fața casei mângâie cu ramurile sale reci șindrile.

Eu sunt o frunză în copacul lumii. E toamnă.

Mărăcinii țarinilor înțepau sâcâitor fragedele-i pulpe.

Șopteam... vorbe dulci, minciuni nevinovate, cărților fecioare.

Zăboveam clipe în șir în fața vitrinei cameleonice a librăriei. Conversam cu timpul.

Moartea-i anafura vieții.

Spinarea timpului mirosea a piatră arsă.

În valuri de atingeri diafane scălda vântul ramurile.

Gherghinele împung cu zveltețea trupului lor cerul.

Asfințeam la răsăritul existenței.

Îmi lipeam fruntea de scoarța copacului, pe furtună, și-l înfruntam pe Zeus.

Monolog (de)sacralizat de sidefiul colii...

Rădăcinile mele nu sunt înfipte în pământ, ci în cer.

Și stelele mor...

Cerul toamnelor mă obnubila îndeosebi.

Îmbătrâniseră oglinzile.