De la fereastra mea se vede întotdeauna muntele.
Nici nu mă dezbrac bine de cămașa nopții,
de visele, de nălucile și hârcile din vis ale nopții,
că muntele îmi iese dinainte.
Deși el nu se uită niciodată la mine,
nici de vorbit nu-mi vorbește.
El privește întotdeauna în sus!
Și eu nu văd nimic altceva decât muntele cu fața în sus…

De fiecare dată eu pornesc țintă spre el.
Și el se depărtează cu fiecare pas pe care îl fac,
cu fiecare privire pe care o trimit să-l întâmpine.

De fiecare dată când ies din casă îmi spun
că voi arunca de pe mine cămașa orelor,
cămașa de fier a orelor, și că îl voi atinge!
Și cum pornesc spre el, deodată îmi ies dinainte
străjile muntelui. Războinicii.
Nebunul de vânt mă dă peste cap în poiene,
orele din Turn îmi întind tot felul de capcane,
ființe nevăzute în locuri nevăzute mă strigă…
O mie de cărări mi se deschid întotdeauna dinainte.
O mie de înșelătoare cărări mă așteaptă dimineața la ușă.
Și eu trebuie să aleg între hora stelelor
și cântecul sturzului, între lupta cu orele din Turn
(care aproape au cucerit pământul) și poezia
care își dezvelește pentru mine, doar pentru mine,
pulpele din mătasea metaforei… O mie de înșelătoare cărări,
în timp ce muntele se depărtează cu fiecare pas pe care îl fac.
Și cum se depărtează pas cu pas, eu cred că până la urmă
voi duce la bun șfârșit Istoria fantasmei,
istoria la care lucrez de o viață…

De fiecare dată îmi spun că îl voi atinge.
Și că voi intra de-a dreptul în hora stelelor,
în cântecul sturzului, în flacăra trandafirului;
și în licuricii care își însămânțează lumina în noapte,
în licuricii care își însămânțează lumina în mine.
Iată cele o mie de cărări ale muntelui.
Ale sufletului! Ale sufletului, care nu-și află locul.
Și care îmi iese în fiecare zi dinainte.
Care privește întotdeauna în sus și nici nu se uită la mine…

Care locuiește peste tot și nu își află casa niciunde.