Povara mea sunt poeziile scrise.
Cine m-a pus să mă joc de-a cititul în după-amiaza aceasta?
Afară,
un pescăruș a zburat deasupra casei mele,
iar eu urmărindu-l cu privirea vedeam
un alt pescăruș, imaginat cândva.
Mi-am promis să scriu despre mare,
și am descoperit că aceasta e epuizabilă,
ca toate metaforele despre timp.
Mi-am promis să spun adevărul,
pentru a-l descoperi maleabil, modelabil în degete ca un lut
tânăr.
Ah, eram furios și nici măcar,
îndrăgostit și cinic, ascunzând-o,
limpede ca un solz de pește,
înecându-mă, tușind,
zâmbind ironic și preocupat să privesc în soare,
orb la parfumurile seducătoare ale blondelor infantile
ce citesc poezia pe buze și și-o însușesc furându-ți sărutul.
Eram indicele modificat de refracție al aerului
deasupra flăcării de la brichetă,
eram tentat să umflu cauciucurile de la bicicletă și să plec,
spre alt oraș, unul imaginar,
în care hotelurile să fie goale iar recepționerul să mă privească
cu neîncredere.
O noapte?
Nu mi-ar fi ajuns o noapte pentru a spune ce doream,
nici nu aș fi început, sunt din ce în ce mai sigur,
aș fi riscat să fiu acuzat că mă contrazic singur,
aș fi fost în stare să admir frumusețea reginei nopții și să mă prezint la petrecerile
de majorat
cu un biet trifoi la butonieră, mirosind a verdeață,
nici măcar cu patru foi.
Nu aș fi dansat niciodată, aș fi improvizat o scuză,
scriam și aveam un răspuns
pentru toate.
Problema mea e că mă citesc și nu descopăr nici un sistem,
nici o ecuație de dezlegat, tatăl cui, fiul și fratele cui,
nici o legătură de rudenie între cuvinte,
e doar un gol în locul căruia aș vrea
să fiu din nou eu.
Zdrobesc cretă între degete și vântul mi-o fură,
nu veți mai călca pe desenele mele,
v-o promit.

/14.03.2004/