un întuneric ca în nopțile de vară,
pe miriști caii tac – ascult mohorul,
ating cu talpa goală șleaul brăzduit,
lăsat de la însămânțare cu tractorul

arar, pășesc peste grămezi de boabe
anume rânduite: „la anu’ pentru rod”
găsesc pândarul – un ștergar în față,
iar străchinile rânduite către nord

de câți ani, bace, tot pe câmpuri?
de când duhnești a paie și a praf?
ți-e pielea transparentă, ca hulubul,
prin haine te împunge umărul firav

îți simt durerea greabănului care,
în tinerețe, a strămutat chiar munți,
acum, văzduhul îl respiri agale
ca apa ruptă-n pietre pe sub punți

te bate-n cuie fiecare răzvrătire
a mușchilor ce s-ar culca-n mohor,
tu, ca un cal tăcând de ani pe miriști,
te-nfurii, fornăi, scuturi din picior

mai simt și-a brațelor nevolnicie care,
în tinerețe, cu toporul au culcat păduri,
îți încleștezi pe brișcă potolite oase
și mă întrebi domol: venit-ai ca să furi?

nu, bace, n-am venit să fur din truda
unor sărmani topindu-se sub ploi
și cărora din palme le curg lacrimi,
iar peste piele praful greului noroi

eu am venit să-ntreb în care parte
s-apuc pe câmp, că m-am cam rătăcit,
mă odihneam, dormeam când, deodată,
sub mine câmpul parcă s-a rostogolit

vedeam fântâna unde mă culcasem
cum luna o înghite dincolo de zări
cum peste mine trec înaripate case
cu șița neagră mirosind a lumânări

fugeau sub mine firele de iarbă
gonea din mine verdele, uimit,
mă prăbușeam în piele și în oase
și-n nări mă cuprindea un fornăit

nu, n-am venit să fur, ci întrebarea
spre locu-acesta pașii mi-a purtat,
creștea în mine un mohor bezmetic,
pe miriști caii mei tăceau cutremurat…