AM TÃCUT AMÎNDOI

Fred știe toate melodiile pe de rost
fredonează dansînd step cu o eleganță engleză
la fiecare atingere se excită chicotind natural

el seamănă un pic cu bunica mea din partea mamei
și cu sora mea mai mică.
nu am dezvăluit nimănui această constatare întrucît
o consider secret de familie.
Fred este partenera mea de trompetă
amicul meu de trompetă trebuie să fie vesel
și ucigător în idei ca mine

chiar dacă adeversarul îl umilește, îngenunchindu-l de data asta
el trece cu lejeritate peste eveniment și încercă să-l
depășescă cu o schemă nouă

„la ora asta m-am îndrăgostit de amanta din tine”
de aici înainte îl suspectez de secrete feminine.

„întotdeauna mi se întîmplă la fel
și nu am timp să mă redresez”. întotdeauna
așa și pe dincolo.

„nu observasem copilul decît cu
cîteva secunde înainte”.

Pe lîngă descompunerea chimică a limbajului
tot drumul am fost atenți la zăpadă

Tăceam amîndoi și soarele apunea liniștit sub
ciori,
sub furnalul liniștit al crematoriului.

„nu mai am timp să revin” își
desface picioarele și mă prezintă stadionului
în dezechilibru

și iar așa și pe dincolo mă exprim foarte clar pe
marginea chestiei. E tot mai plin de chestii pînă
la tine.
„Mă mir!”
imens. Mereu aceeași poveste.

„Ești bolnav, la ce oră vrei să te culci?”
noi doi, cei mai vestiți pistolari din ținut.
cei mai palizi mercenari ai lunei.
angajatul lunii îmi ficsează reculul.
împreună cu trupele mele am fost
trimis să-i invadez trupul.

ca orice profesionist mă descotorosesc de aromă.
de senzație. De fîșia galbenă ruptă în dinți.

teribil în pas cu moda pe urmele noastre.
în studio sînt producătorul unor vise universale

și-așa mai departe. Trăim cu senzația izolării
tribul pare mulțumit de realizările noastre
și încurajează dragostea în aer liber.

și oglinda
oglinda în care vedeam doar un om.

ne purtăm ca doi veritabili canibali ai tribului
ce supraviețuiesc printr-o hărnicie de club
avem timp de dueluri în aer liber
devorîndu-ne mereu prada de la distanță

„te-ai incurcat Fred, ai ajuns
în pat cu altul.”

Pînă cînd din cealaltă cameră întunericul ne
privește în ochi cu aceeași tristețe

după care tăcem amîndoi. și
între noi și noi fie vorba, tăcerea
este apăsătoare ca o
duminică a creierului.