INTRODUCERE

„... Și cu mine
cum rămâne Învățatule?”

„Tu...
pleacă făptură
căci fiara din mine-o
stârnești.

Mai bine ai fi Plâns
până-n moarte
decât să-mi trădez
Dumnezeul.”


I

Plecat dintre
hrubele negre
lăsat-a lumina
în ceară să-nghețe
alegând drum hulit.

El...
și flacăra lui...
Ca fiorul din firul de iarbă
călcat prea devreme...

Ascultă clopotul Lumii...
ȘAPTE...

Șapte pași,
Șapte lumi...

Câte vieți să răzbată?...


II

Pământul
te roade în talpă,
iar glezna-ți trosnește
de timp

Doar pasul
mai cerne distanța
dintr-o coajă de ou
rătăcit.
Te-ai născut azi...
Te-ai născut ieri...
Te-ai născut!...


III

Imensă-i câmpia aceasta
plantată de sus până jos,
iar țepii în grabă călcați
țâșnesc sânge proaspăt...

Te-apropii
de ultima cruce...
ca fumul tămâii
la propriu-ți mormânt
încolțind...


IV

Chilia e plină
de praf
pe pereți și în aer...

Pânze din colțuri
se-ntind către tine
și glasuri din zid
în tâmple-ți lovesc:

„Vei putea
moșteni astă
piatră?”

Dintr-un colț
liliacul
zbură umilit.

„Din hrubă de om
ai venit
slăbiciune...
iar piatra strivește
și sfarmă
sau înalță vibrând
dacă ști în suflet să-i intri
să cioplești al tău chip
și-apoi s-o arunci înspre
Soare.

Încearcă
a pătrunde obscurul...

Lumina-i totuna
aici sau la voi,
dar Flacăra Vie
niciunde...
de-i privi doar prin
ochi...”


V

Un fulger i se împlântă
în creștet...

în vuiet
urechea-i cedează...

pupila îi cerne nisipul din creștet,
iar lacrima-i rănește obrazul

cu genunchii striviți
e de veacuri acolo...
și oase pe oase
s-au frânt

privire-i amară
și pieptul e scrum...

cu vremi înainte
se zbate-n cenușă,
iar gâtul îi arde
pe rug

genunchii-s lipiți
de cripta din urmă...
și spații
ce nu-l mai cuprind...

e beznă-n ulciorul
ce-l poartă în mână
acum într-o clipă
plesnind...


VI

văpăile mușcă
din spasmele nopții
e ora la care canoanele mor

o vânătă umbră
se zbate în jar
înăbușind o ultimă șoaptă:

„fugi din locul acesta
și ferește-ți privirea...
tăciunii mistuie suflete...”

umbrele dănțuiesc
de jur împrejur
în hohote stranii
și ritmuri bătute în os
un strigăt se-nalță
din ruinele lumii…
… … … … … …
în lanțuri sunt puse
hidoasele umbre
dar lanțuri sunt ele,
inele sunt…
și zale și spini!

„Înțelegi astă lume?…”

și glasul se pierde în gol…

sunt porțile-nchise
și groază și vuiet
și zarvă printre cioburi și mir...

o scânteie s-adapă
din palma-i deschisă
și-ntr-o clipă e pală de foc
cu dreapta încleștată pe rug.

Făclie cum e
se roagă... imploră...

„Mai bine călcâi rătăcit
decât scrum...
decât scrum...”


VII

„O... Doamne...
Lumina-nfioară...
iar vina-mi
de-am să pot
s-o aud...

mi-i groază de Tine
căci știu cine sunt...
de-aș fi Lut
să m-ascund
în pământ...

de mâna-mi alătur
la mintea rebelă
tot trupul va curge
prin fanta opacă...

dar știu că mi-i dat
să mă nasc os prin os...
fir cu fir să plesnesc
în absurdă-agonie,
iar o bardă imensă
să mă taie-n bucăți”


FINAL

viața să-mi urlu
rătăcit între cedri
și-n pădurea de lut
să se tânguie geamăt de om
sau de fiară
și sângele veșted
ce-am sorbit nu demult
să se verse din mine șuvoaie...

să respir aer proaspăt
și-atât...

și în plus...
să mă mir!...


31 august / 1 septembrie 2003