TESTAMENT

Vreau să mor, să uit de chin și jale,
Să mă scurg ca zăpada primăvara în vale,
În urma mea, poteca să se piardă,
Iar trupul, vântului să-i fie dat, după ce-o să ardă.

Nu voi să las dușmanilor nimic, nimic,
Din ființa mea, ce le-a fost proștilor un om prea mic,
Nu voi, păcat, să fiu pe-a orbilor retină,
Să rămân, să vadă, după…prăpăstioasa tină.

Voi stâlpilor ce m-ați ținut spre sus,
Rămâneți puri ca lacrima, căci eu v-am uns…
Și să nu mă plângeți, să nu mă chemați,
Căci eu sunt în vânt și-n flori, în lacrimă, în nori și-n nechemați.

Vă văd pe toți, cum mă purtați,
În edenul spre care voi și voi doar vă uitați:
Îți văd o lacrimă, o lacrimă închipuitoare,
Ea, ea-i lacrima mea, o recunosc pe ochii lor și doare.

Și doare despărțirea dintre noi,
Dar chinul e prea mare să fiu între voi,
Sunt poate laș sau poate prea...și prea…,
Dar acum și moartea este un chin și-o jale,
Căci mă întreb: oare ne vom mai revedea?
Și iar mă-ntreb, răspunsu-l caut și iar e totul jale.
Și
Rămâneți puri ca lacrima, căci vă iubește mortul…
Și să nu mă plângeți, să nu mă chemați,
Căci eu sunt în vânt și-n flori, în lacrimă, în nori și-n nechemați.