Căci norii aceia care se învârt
deasupra capetelor goale din mulțime,
visele acelea pierdute între fâlfâiturile de aripi
ale necuvântătoarelor dar fericitelor zburătoare

pot să dezvăluie, într-o singură rotație a pelerinei
(ascunzând cadourile mult prea așteptate)
tortul cu gust de iarbă crudă, cu aburi molcomi
și adieri molatice, primăvăratice,

pot să îmi spună că in palma mea
e cordul deschis și accesibil,
șoapta inamovibilă care
îți încălzește urechea internă,

pot să mă cheme ademenitor
în seara limpede ca un pahar de Chianti
pe marginea buzelor ei pârguite,

pot să-mi ceară să plec a doua zi, la două
strigăte de cocoș matinal
în marșul nesilit dar totuși susținut,

pot să-mi spună ce mă așteaptă acolo,
la capătul potecii care s-a culcat aseară
pe pragul meu insuportabil de solid:

esența dulce, îmbătătoare
a rugului pe care
am lăsat cândva și euri, și paloare.