de șapte ori am intrat în mânăstire și încă
de alte șapte ori ca un zeu am ieșit

aveam luna în piept, aveam soare-n privire
aveam glezna rotundă ca un măr otrăvit

mă-nchideau înspre margini arcuitele coaste
ca un gol șlefuit pentru inima-ochi

pe la garduri urzici și țigănci mustăcioase
mă-njurau ne-nțeles și-mi ziceau de deochi

șapte câini maidanezi dinspre deal înspre vale
curtau gâfâind o cățea în călduri

zi-mi, țiganco, de dor, zi-mi, țiganco, de jale
nu-i nevoie să spurci, nu-i nevoie să-njuri

din pământ m-au ajuns viitoare blesteme
eu, pe umeri le port și le duc spre pământ

„haoleu, mânca-ți-aș, tu hoi fi necuratu’”
nu, pirando, stai calmă, sunt o javră de sfânt

azi nu plouă, faci bani și faci inimi să tacă
nu-nțelegi toate-acestea, ești femeie sadea

„hau, pupa-ți-aș gura, cum le zici de frumoase,
mi-am omu’ acasă, că, să mor, te-aș fura!

ești nasol, nu-i vorbă, dar mă gâdili cu glasul
și-ți sunt umerii largi să n-ai vână-n mata…”

taci, felină spurcată! zi mai bine deochiul
că mi-e lumea uitată și-am să rup pielea ta

coase-ți buza de jos să rostești doar din cerul
unei guri care știe să dezlege de vrăji

înspre deal, uite, trec mai sălbatici cățeii
stai să-i chem să le dau niște oase și coji

„lasă-i, domnu’, la dracu c-ăia au vâlvătaie
dă căldura, d-acu îi mănâncă sub coadă

haide colea, în curte”, gâfâia miorlăită,
„i-un hogeac tăinuit chiar aici, peste stradă…”