Cronica despre întâlnirea din ziua când nu a fost târziu pentru cuvinte și mereu a fost vreme și devreme mereu, pentru poezie. Cum ar arăta lumea, dacă ar fi construită chiar din creațiile voastre?
Ar fi un loc mai puțin străin, desigur, un loc aparte și ar fi ... Acasă.
Ar fi așa cum ați descris-o voi,
Ar fi, cu siguranță,

"Dorința unui poet să fie poet,
dar și balada efectiv romantică,
închinarea și iluziile lungi și transparente,
condimentate cu un scurt
ADIO
care amintește de
inconsistența spălatului parbrizelor la Constanța
și care te învață că nu e bine
să investești în industria de parfumuri...
Și-ar mai fi
nunta de semne
și strigătul dezamagitului cum că
a murit iubirea,
amintind de
prețul pe care uiți mereu să nu-l plătești, când e prea târziu...
Și elegia prinsă în
portretul necunoscutului,
când doarme cuminte țeposul,
dar și metafora unei dimineți și
?,
necuprinsurile
și bocetul de buruiană.
Toate astea s-ar strânge într-o
maculatură postumă,
bună de păstrat
în țara nimănui,
peste care zboară
o pasăre de noapte
și aude
recviemul cântat
la despărțire...
În lumea asta, în care ar exista numai cuvintele voastre,
poemele preț de-o cafea
s-ar vinde la prețuri fantastice,
dar rareori ăsta e un lucru util,
e numai sfâșâiere.
Noapte și zi,
NU ți-ai contempla
starea de nulitate,
căci numai cuvintele sunt
și al tău
să ne iubim pe diagonala cuvintelor
ar avea mai multă însemnătate decât oricând înainte.
Poemul care nu e de citit
valorează mai mult în lumea asta
și nimeni nu are dreptul să leșine aici,
căci toți respirăm același aer,
preaplin de cuvinte.
Să vorbim de dragoste și de intimitate așadar,
căci nu ne pasă cât ne vine factura,
și-mi vine să adorm de-o veșnicie,
în albastrul profund și printre copaci,
ca o reminiscență
a lui pe tine nu știu unde te-am găsit
și de ce m-am pierdut atât de curând de mine însămi...
Să vorbim de teamă și dor de aripi,
de chemări și de ultimul mohican
care a ars becul de 60kW
și căruia nu-i place compotul cu Florin
dar nici murăturile lui Radu Anton Roman...
Atunci și doar atunci vom ști de ce ai zâmbit,
când ai spus "I am Sam",
de ce arătai enervat ca un câine albastru
și de ce seceta asta nu se mai sfârșește...

Din cauza ferestrelor opace doi
nu se mai vede soarele,
din cafeneaua cu ferestre negre
a plecat toată lumea
iar ceașca s-a spart.
Piatra pietrifică nisipul din clepsidră,
perspectiva
arată că
între mine și tine crescut un ocean,
și te vreau
ca sarea pe rană
și cuvintele tale nu mai explodează din senin...
Peisajul autohton
din fiecare zi a vieții celei numai din cuvinte, într-o lume asemenea...
Cu ele ne umplem fiecare secundă, cu literele care curg din peniță
și se aranjează, cuminți și tăcute,
căci n-au nevoie să vorbească, pe filele albe ale zilelor.
Mi-e dor de mama
și e prea târziu
pentru acest joc de noroc
care e dragostea.
Oare ochii tăi nu pot privi aproape nimicul ăsta,
pe care sunt gata să-l închei, ca pe comoara așteptată,
ca pe îmbrățișarea din punctul de vedere al albului,
în anotimpul contaminat al acestor eroi fără arme?!
Dă-mi dezlegare la prânz, să pot scrie pe foi volante...
Ce-i cu tine, frate?! E numai o întâmplare
că am rămas fără lumină
și nu mai poți vedea cum o mână spală pe alta,
iar autoportretul acesta
vorbește despre despărțirea de cotidian!
Dumnezeul meu nu a făcut nimic astăzi,
orașul nu este o zăpadă,
născut din nou nu sunt,
karma revisited s-a mai spus o dată.
De ziua mea,
libertate cu cerneală roșie pentru toată lumea!
Căci Te știu!
Ești Balaurele arțăgos,
ești Ochiul care se închide,
ești Scrum de Lumânări."