O aripă albă a început deja
Să mă trădeze pământului
Gâdilând prin puncte anume rotunjite
Buzele țuguiate a dispreț.
„Uite-așa mi se face mie întotdeauna toamnă...”,
repeta întruna un cuib.

Ideea încărunțită sălbatec și-a ascuțit ghearele
În stânca verde de pe boltă
Până când tu, îngere,
M-ai văzut muțenie curgând în raze naive
Dincolo de lume.

Aș vrea să închid ochii
Până la smulgere!