într-o noapte trezesc după miez setea-mi între ceașafuri imaculate
scotocesc,
într-o noapte mă ridic în capul oaselor care trosnind vor saluta
liniștea din cameră pe care doar mașinile întârziate o mai sfâșie,
într-o noapte la o ușă străină sunt și ciocănesc discret, poc poc
răsună degetele mele în visul celui care doarme atât de adânc scufundat
în sfânta împărtășanie,

doar un tunet discret îmi trebuie, de-mi va fi trimis
după miezul nopții să-mi fie trimis,
nici-un somn oricât de adânc nu rezistă acestui zgomot infernal
de ploaie care se apropie în nori închisă,

într-o noapte de primăvară norii se odihnesc deasupra camerei mele
paralelipipedice și încearcă să îi imite forma inutilă,
din vaietul lor neputincios se nasc picăturile care acum răpăie pe tabla oțelită,
apoi enervați un tunet slobozesc,

într-o noapte doar în pijamale aruncat în regatul de nedescris al insomniei
mă ridic din pat, mă încalț, cobor scările,
merg pe jos câțiva kilometri când la deal când la vale
pe asfaltul care odihnit după zi sforăie

într-o noapte unde merg așa drept și concentrat mă întreabă patrulele
nu le răspund căci încă nu a venit ora de trezire, iar ei
mirosind a frică mă lasă să merg mai departe căci în ochii mei goliți
au citit că acolo unde merg eu ei nu mă pot urma,

într-o noapte intru pe poarta vechiului cimitir, iau sapa și adânc
dezgrop în colțul acela zidit cu ciment și pământ și indicatoare
de “stați deoparte” ce demult trebuia să readuc,
copacii fără frunze se îndoaie unul spre altul, deasupra mea
pe măsură ce sap mai adânc și nu mai dau de apă

într-o noapte am găsit monumentul acela de două coloane,
curățat de pământ l-am lăsat, umbrit de copaci l-am părăsit,
într-o noapte de primăvară am revenit în patul meu și am dormit adânc
până când ceasul deșteptător mi-a șters toate senzațiile ultimelor ore