Trepidații înăbușite ne-ndoaie momentul,
Ce simți, ce ai putea simții în consecventul,
În graba prăbușirii în colțuri de lumină.
Am auzit despre o floare ce poate să ucidă;
Îți macină voit orizontul.
Tu, cel ce-ai putea fi, distrus de propria-ți floare.
Tot ce aduci în lume dispare,
Morbidă închinare în fața micșorării totale.
Și totuși da, o floare poate ucide și-apoi moare.



Și dacă lumea se compune din mici particule disparate,
Din inutile realități perimate,
Și totuși grația o însoțește în continuare
Chiar și atunci când moare.
Infinitei senzații de singurătate, și pe alocuri greață,
Îi vom opune seninătatea,
Chiar dacă o seninătate frigidă.
Și dacă lumea se restrânge nepăsătoare,
Rămân totuși imagini uimitoare,
Fragmente iluzorii,
Din-apoia cruzimii initiale.