exista cu siguranta, undeva, in solitudinea curgatoare a sangelui, o inlantuire demonica a dorintelor reprimate, a acelor dorinte tainice, niciodata implinite, niciodata revelate.


ne bantuie frica permanentelor infrangeri


cu muchiile oaselor stam asezati peste linia fecunda a viselor


nedefinita iluzie a intoarcerii ne cuprinde pe rand
descindem intr-o sala imensa
in care cresc oglinzi plutitoare
de teama tinem ochii inchisi
bantuim printr-un fel de eternitate derizorie
in timp ce femeia oarba cu sani de pamant
ne invarte pe fiecare ne amesteca visele deja visate
ne umple gurile cu nisip


ne mai uneste un singur gand: acela de a nu ne lasa prada dorintei de a ne privi. absorbiti de intuneric inca mai putem face un legamant cu starea de aliniere la forma aceluiasi vis profund, visul in care putem traversa pe culoarele de nisip toata acea permanenta nostalgie datorata lipsei intaietatilor acustice.


intai_etatea gesturilor noastre
a_mangaierile latente pe care ne sprijinim plenitudinea adoratiilor
copilele sanoase sufland in muzicutele lor de fildes
mergeau printr-o ceata ce le acoperea numai umerii
se iubeau lingandu-si una alteia podul palmei
latrau la noi daca ne apropiam incalcand astfel prestabilita distanta


orbul din pasari
rumega iarba proaspata
trecea dintr-una intr-alta
pasind prin canalele etajate ale aerului




de-a lungul ratacirilor noastre se intampla uneori sa ne intalnim cu Iluzia Primordiala, cu Umbra Perfecta a Intai_Ei. si trecem mai departe, lipsiti de gesturile care ne-ar putea implini. ca niste damnati refuzand sa-si recunoasca damnarea.


ne in_departam de o lume care se mai supune doar spaimelor. in rigoarea noastra nu exista calendare.


insingurarile pe care le petrecem aducand din noi cuvintele. pe drumul Inspre o femeie trece in sens opus. ne surade. ne continuam drumul. este inca un semn ca nu am inteles.


nu vom sti niciodata la a cata uitare suntem. peste gesturi, foamea tot mai deselor rataciri. a noastra mai e doar nesiguranta. linia visului pe care nu am apucat sa il visam niciodata ne sta marturie pentru aceasta.


marturisesc acum ca nu stiu ce anume sa fiu in aceasta Calatorie.


ce simpla ar putea fi pledoaria pentru acei cativa apasati de amplitudinea tipatului.


ne desfatam intr-o tacere deplina
ne atipisera cuvintele si somnul mugea pe la usa
cate unul inchidea ochii
lasand visul sa-i patrunda pe sub unghii


Ascunsul se da vederii Noastre, ne lasa sa-i pipaim samburii cu pupilele noastre oarbe. e abia inceputul in care calcam cu pasi umezi pe poduri de sticla. maine ne vom naste, vom fi lucizi. apoi vom adormi unii intr-altii. mai incolo vom spune ce am vazut.


admirabilul ne implineste lipsa. in absenta sa ne putem numi oricum. si daca strigam, aceiasi in_departati ne aud.


pe umerii noptii paste o herghelie de fluturi albastri




sunt lucruri despre care nu se poate spune si asta nu din cauza ca ar fi incomunicabile ci pentru ca nu exista cuvinte pentru aceasta. si nici nu stiti cat de bine este ca ele se petrec asa, in fapt.


asa se face ca in majoritatea timpului
plutim cu umerii incarcati de omizi peste o anume lume
in timp ce Marea Craiasa
(fiinta aceea nesupusa lucrurilor, despre care noi insine nu putem spune mai
mult, nu din nestiinta, ci dintr-o anume spaima)
mananca gutui.


ne ingrozim de atata delasare. in aparenta lor, formele prevestesc dezastrul.