În astă lume efemeră
Totu-i o dună de nisip
Ce se pierde în vânt, se spulberă
Si se transformă în nimic.

Realul devine vis stingher,
Fantasticul se face absolut,
Iar îngerii se mustră-n cer,
CREDINTÃ nu mai e de mult.

SPERANTA, si ea e departe,
Mi-a mai rămas doar o fărâmă
Ce tu mi-ai dat-o într-o noapte,
Plecând apoi fără vreo urmă.

Inima-mi este-un larg pustiu
Arid, lipsit de vreo sclipire,
Iar ca să pot s-o reînviu
Mai da-mi, te rog, a ta IUBIRE!

Nu mă lăsa să pier rănit,
Mai dă-mi măcar o amăgire,
Nu mă lăsa descumpănit
În ceasul ultim de trăire.