inexplicabil drum alee fără început un călător un băț un munte
sau doar
amorțit mă târăsc prin nisip din ce în ce mai ars sărutat cinic de valuri treptat
turiștii au aruncat cioburi pe plajă, eu las dâre de sânge, Dumnezeu icoane
farul e departe, soarele își tunde sarcastic raze, ecoul de vuiet
disperări în dâra roșiatică a necredinței și luna geme în valuri
e ultimul junghi și voi semnaliza începutul

„Doamne ce crud ai fost cu mine eram olog eram orb”

m-a oprit pe mal sirenă stângace

„domnule...”
relicva din mine vroia să riposteze gălăgios
orgoliul meu de leu m-a oprit

„măcar... eu cred în El”