Am rămas singur cu privirea închisă în afară, pe bancă, sub trilurile ciorilor din tei. Scot capul de sub staniol și mă apropii de floare. Lunetistul își fixează ținta. Bobocul de lalea îmi explodează în față. Reculul se prelungește până târziu sub stea după dealul pe care ne urcam împreună să stoarcem câte o dimineață din pielea elastică și transpirată a nopții. Din gunoiul curat al viselor. Din cosmicul lor întuneric. Trag de liniște ca de o coardă sensibilă, făcând-o să vibreze și să cânte, să își iasă din linia perfect întinsă a unui zâmbet constant. M-am trezit pe banca universală. Privește câtă treabă au vrăbiuțele astea. Nu-și mai văd capul de atâta treabă. În tufișul din spate. Pe iarbă. Pe pavajul din centrul comercial. În aer. Pe nori. Pe muzică pop. Ochiul înțepenit în moarte al ciorii, reflectă aripa înțepenită în zbor a altei ciori. Mă folosesc până departe de cioară și asta îmi convine. Lunetistul nu ratează niciodată. Asta te obsedează. Că mă obsedează. Că uneori mă gândesc numai la asta. Puteam să fiu în mijlocul trupelor inamice. Nu aș fi simțit nimic. Ca de fiecare dată când îmi pierd atenția și nu mă mai interesează asta și asta. Nu mă mai interesează nimic.