Sub clopot de sticlă se zbate
pasărea-inimă,
prin pereți de sticlă privește
pasărea-suflet...
dacă n-ar fi răsuflarea voastră
care să-i aburească,
dacă n-ar fi vorbele
ca pietre trase cu praștia,
dacă n-ar tropăi atîta istorie
sub geamuri,
zgîlțîindu-le,
dacă n-ar fi noroaie
care să le împroște,
inima lui – pasăre nevătămată,
sufletul lui – pasăre neprihănită
ar crește
cu fiecare bătaie de aripi
ca un boboc fermecat
și năvălind afară
ar umple cu miresme străzile,
cîmpurile,
mările,
zările...
și-ar zburda
și-ar zbura...

-Hei, dati-vă deoparte,
nu mi-l înăbușiți!
-Opriți-vă, nu mai trageți cu praștia!
Iar se-aude tropot...
vă rog, lăsați-mi-l curat,
nu auziți?
E doar un prunc,
priviți-l !

Degeaba,

clopotele voastre încețate
și mînjite de noroaie
vă-mpiedică să mai vedeți afară...
sfărîmați de pietre
pereții cioburi într-atît vă-nțeapă
încît nu mai simțiți durerea...
zguduit de vremuri
sufletul vi s-a împrăștiat aiurea
și-i gol
și searbăd
clopotul de sticlă.

Dar, copilul meu
e nou-nascut
și teafăr.

Iartă-mă, Doamne,
n-am să te rog să-l aperi
fiindcă știu că nu m-auzi.

Doctore, salvează-l!
Înlocuiește clopotul de sticlă cu ceva...
cu ce se poate-nlocui materia
într-o lume materială?

Oare nici o forță
nu e-n stare să anime
această energie înghețată
de care ne izbim ca limbile de clopot
cu inima învinețită de bătăi
cu sufletul în veșnică strîmtoare ?

Oare nici o mamă
nu poate zămisli
un prunc
fără ereditatea fragilă
a luminii pure
care se frînge la intersecția
cu spațiul colțuros
de pe planeta de sticlă?


©Elena Malec, București, 15 aprilie 1982