fara permisiunea nimanui
ma afund in umbre
si penumbre
ale zilelor trecute
prin ochelari de sticla mari
si fumurii,
calcand descult pe-o coaja
de pepene aruncata de copii
exact in drumul meu;
mai caut inca urmele
ce le-am lasat ca zeu
pe un pamant
in paragina si nestire,...

ce dezastru! cata pustiire!...

imi stau in cale ochii de sticleti
aruncati de orbi si
infipti in pereti
de inima cazuta
in uitare
la munte si la mare,
pe-o mare de ninsoare
in plina campie arzatoare
de albastru,...

ce pustiire! cat dezastru!...