agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-27 | |
Două șoapte ce se uesc și se ridică
Spre pământul roșu de durere. Umbrele încercau disperate să fugă; Dar coasa le trăgea înapoi Spre adâncul despuiat și negru. Cartea stă deschisă și vântul dă pagină după pagină; File din istorie se mistuie în focul morții Iar cartea este purtată de suflu în eternul gol. Soarele se dizolvă într-un pahar cu sânge Al Persefonei el fusese odat’… Iar negura acoperă cerul odată luminos, Luminile sunt absorbite de trupurile fără vlagă Și din ochii lor curg picături de întuneric. Curând totul va fi vid și rău, Șoaptele vor amuți, lumina nu va mai fi; Încet, încet pământul absoarbe tot- Sânge, vlagă, suflu, viață Și transformă în moarte. Iar eu stau în mijlocul acestui infern tăcut Murdară, desculță, goală, disperată. Mă uit cum încet totul dispare, Cruțată fiind până în ultimul moment Pentru a-i vedea pe toți iubiți cum se sting încet. Durerea lor îmi scobește inima, Îmi adaugă sare și oțet pe rană Și o adâncește încet cu un cuțit nevăzut. Acum sunt singură în mijlocul întunericului Vântul încearcă să mă zboare în măruntaiele josului, Dar eu rezist Deoarece eu sunt întuneric. În sufletul meu nu e nici o rază de lumină; Dragostea, iubirea, calmul mulțumit s-au tranformat, Ura, durerea și calmul mort luându-le locul. Nu am cuvinte, gura refuză să vorbească, Gâtul nu vrea să strige Căci uscăciunea pârjolitoare îl oprește; Dar mintea mea țipă mai tare ca toți oamenii, Unind strigătele disperate ale Iadului. Simt cum corpul piere încet. Mă unesc cu întunericul, Mă cuprinde, mă îmbrățișează Și mă ofilesc ca o frunză tristă tomnatitică târzie. Nu pot să plâng, nu pot să vorbesc, nu mai pot sta în picioare. Cad și buzele mele albe ating pământul coagulat. Ochii refuză să se închidă Privind nimicnitatea din jurul meu, Privind disperarea, fuga, ura și moartea, Privind scheletele albe și sufletele goale , Privind natura moartă, vestejită, Privind lumina întunericului. Dumnezeu refuză să-mi ofere libertate, Iar Mefisto mă leagă de durerea pămâtească, Sorbind din lingurință sufletul meu , Picurând cu ceară neagră vidul gol, Suflându-mă ușor, bucată cu bucată. Moartea mea durează o veșnicie, un infinit și un an, O secundă, un minut, o zi. Nu vrea să se sfârșească, nu vrea să mor repede ca toți ceilalți. Nu am putere s| sugrum restul de vlagă din mine Și trebuie să aștept corbul negru săciugulească ultimul dram de suflu. În sfârșit închid ochii pentru a păși în Iad. Mă așteaptă o infinitate de chin înghețat, O infinitate de răceală neagră. Din vidul pământului, în vidul Iadului Din centrul pământului în centrul Iadului, Pierdută voi fi `n labirintul conștiinței mele.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate