Anotimpul ruginiu
ce plângea la fereastra zorilor
clădit-a pe frunze aurite
templul tristelor dimineți.
Clopotele răsună-n
străfundul orașului uitat.
Din palmele vremii
tăcerea se scurge adânc în uitare.
Vei spune atunci:
"Toamnă, alungă-mă
din temnița aurită!"
Cu pași de timp închis
Se-agață frunzele de ultimul zbor
pe care toamna-l privește
sângerând un alt început.