Trupul tău mi-a amintit că lumea a-nceput
demult, când erau aburi și căldură și vânt
pielea ta mirosea a pământ
te ridicai gol și-azvârleai pe cer soarele
mi l-ai fi pus la piept, dar ți-era teamă
sub focul ochilor lui să nu mă cutremur
așa ai luat din cer, din apă și din noapte,
și-ai tot clădit și-ai zis: "Să fie inimă!"
iar când a-nceput să îți bată în palme
ai luat-o și ai râs
m-ai luat și pe mine și m-ai dat aproape
atât de-ncet de nu se-auzea furtuna
mi-ai mângâiat pieptul și ai așezat-o acolo
cu blestem greu zămislindu-ți pe buze
oricâte vieți aș trăi
și oriunde
ea să ardă în mine și să n-o pot pătrunde
să te caut prin timp, să-mi fii leac
și după-atâtea mii de ani, când iarăși la picioare-ți zac,
să-ți simt mirosul pielii ca mătasea
să-ți gust odihna și să te adorm,
să te trezesc cu teamă c-ai să pieri
și nu te-oi mai găsi. Să-ți sorb iubirea
de care-mpovărată ți-e privirea
și să îmi simt iar inima cum bate
ca un pământ pe care tu vei clădi cetate;
prin abur și căldură și dezmăț
să îți dau viața mea ospăț