Îmi închideam un ochi în palmă
Doar să îl pot deschide fără rost
Și navigaaam pe-o mare calmă
Coșmarul era mereu mereu la post.

Îmi erau zilele-nchisori rupestre
La toate răspundeam: ca de-obicei
Îmi comandam doar trupele terestre
Treceau la fel. Și ziua mea. Și-a ei.

Era și bucuria o parcare goală
Aceleași zile. Pronosport. Noroc.
Ceas, oameni, casă, masă, școală
Nu era liber nici măcar un loc.

Să nu întrebați unde-i acuma plânsul
De ce nu-ncepe strofa asta cu era?
E simplu : oglinzii mă prezint cu "dânsul"
Și-n vis nu mai vorbesc cu "dumneata".