sufletul albastru a încetat să-mi mai fie clepsidră
sticla se reinventează în furtuni de nisip
înmărmurind fâșia aspră a luminii
Fata Morgana își rupe veșmântul hohotind mut

lacrimi deshidratate osândesc inutil
cearcăne de noapte latentă
tăcerea se roagă ploii de lavă casantă
agățată de umbra unui vultur ucis în zbor

mi-s buzele arse de macabrul joc
al caravanelor pierite de milenii
căutând zadarnica oază
din inima singurătății