Când te-ai oprit în poartă să m-aștepți,
N-aveai în palme decât flori de stele
Și te-am numit, îndată, primăvară
Și m-am ascuns în joacă printre ele.

De te priveam, mi se părea că ești
Un fel de cer împădurit cu munți,
Având la tâmple frunze și povești
Și umbre legânate peste frunți;

De te-ascultam, cântai fără să vrei,
Alunecând pe gleznele subțiri
Ale luminilor sfințite-n ochii mei
Și ne făceam mai tineri și mai puri.

Când gândurile mele te-au atins,
S-a sfărâmat un clopot pe sub ape
Și aerul din juru-ți s-a aprins
Și din depărtare sa făcut aproape;

Și-au plâns corali, pentru deșert, a ploi
Și îngeri au înflorit cântând,
Peste grădinile ce se nășteau în noi,
Ca o poveste dintr-un necuvânt...