cuvintele mele sunt celulele mele pielea
e un cristal șlefuit
mi se deschid porii ca unei frunze albe
pe care lumina o străbate sub unghiuri
fierbinți

printr-un ochi îmi curge apă
printr-un ochi îmi curge sânge
smulge pelerina trupului de foc
să pot săvârși travaliul versurilor

protagoniștii exaltării și ai privațiunii voluntare
(cât o să reziste
turnul acesta frivol și potrivnic?)
fiecărei expirații înalte îi urmează o inspirație joasă
plămânii obosesc inima bate mai repede
amețeala
aruncă mintea într-un delir necontrolat
spasmotic

printr-un ochi îmi pătrunde lumină
printr-un ochi îmi pătrunde întuneric
acoperă-mi fătul cu înțelesuri obscure
să pot să mă iert și să mă împărtășesc

violența apropie oamenii ura îi face să se caute
eroul
(legendar motivat erotic și mistic – anomalie)
singura moară de vânt: copilăria
diminețile trec
aproape în beznă fericirea aparține zilei suportate
mințim ca într-o criză de epilepsie – Prințul Luminii
e omul revoltat

orchestra e desăvârșită
fiecare instrument are partitura proprie singura vioară
care vrea să cânte altceva în plin concert e mintea
nedisciplinată
perfecțiunii riguroase a artei
îmbătată de glorie ca un spirit
cazon visându-se împărat
al unui univers pe care îl dorește
recucerit pentru sine

iată copilul
sacrificat din slăbiciune și suferință impură
noi înșine pe noi înșine
condamnându-ne prin fapte –
cumpăna înserării cântărește lumina din timpul zilei
îndrăgostiții se sărută
printre pietrele reci ale cimitirului
limba lor este limba pământului
iar omul atât de urât este
omul iubit