sunt laș:
nu pot uita totul nu am curajul
de a înfige pumnalul în spatele
amintirilor
portretul marilor criminali e rațiunea
al cărei copil din flori este absurdul

experiențele
nu sunt firești ele sunt premeditate
aranjate montate am mersul unui
psihopat
nemuritor purtând aceleași încălțări
de piele

mantia
ce mă face invizibil e din păr de femeie
ranița mareșalului are sânii rotunzi
victorios ești atunci când camarazii
întorc privirea după tine pe stradă
sau îți subliniază cu roșu biografia

formulele
chiar și legile sunt o formă de boală
viu și incontestabil este numai succesul
la ce bună viața dacă nimeni nu gustă
din cenușa arderii tale în fatidicul rol

așadar
pumnalul meu e real victimele sunt
și mai reale neuitând le ucid în fiecare
zi și adorm
visând că primesc aplauze într-o sală
pustie

uneori
destin înseamnă un sentiment
alteori o hotărâre de-o clipă
egoist
ceream oamenilor reciprocitate
azi am învățat să nu le mai cer
nimic

acrobat între două poezii efemere
îmi înfrâng singurătatea sărind-o
triplul-salt nu e mortal niciodată
numai simpla cădere nepotrivită

ziua fericirea e un soclu de nisip
noaptea e o scoică sidefie
nepăsător
construiesc infinite statui de scoici
sub care mă privesc neputincioși
atâția ochi

mi-am legat în jurul inimii o algă
sângele curge în valuri albastre
mica sirenă își mănâncă picioarele
și-mi iese pe gură să vadă oameni

victimă a propriei lucidități albe
mă sinucid otrăvindu-mă cu ploile
am să știu
dacă sunt hoit sau un zeu care moare
refuzând a înțelege anotimpul absurd
al necuvântărilor

un singur gest ar fi de-ajuns și totuși
port două fulgere în umerii de piatră
voi sfâșia în linii frânte întunericul
ca o umbră cu pânze de valuri purtată

rugați-vă
cât mai e vreme de corăbii