această singurătate pe care o îmbrac
cu umerii cu sufletul atârnat între oase
ca o sămânță de tăcere ce a renunțat să mai plece
venind dinspre tine ca o toamnă lividă
atât de aproape plângând
acum și mai târziu
când nimeni și nimic nu-mi va fi
între coaste lumină
această singurătate îmi crește în suflet
ca un sâmbure de gutuie învelit în zăpadă
ca un fruct plin de brumă
ascuns între brațele unui arbore
dezvelit de cuvânt