Și s-a tot dus în zare mândrul duce,
hlamida-i purpurie zdrențuită
se-acoperă cu iarbă. Liniștită
rămâne pajiștea născând o cruce.

În roua sângelui, ca printr-o sită,
ura cernută a-ncetat să-i urce,
și-n lacrima-nfrunzirilor caduce
se-nclină umbra-i rece, chinuită.

Și-i coasta corn de viperă ucisă,
iar buza-i cântă vinețiu blesteme
din marginea de scoică interzisă.

Amăgitor, amurgul încă geme
și-ascunde câmpul ars sub marea lisă
când vulturi trec, trimiși din vreme-n vreme.