aseară am plâns
pașii m-au purtat, pe-ascuns,
pe străzi pustii
se făcea că oamenii treceau printr-un fel de lacrimă
și umbra lor se înfășura în jurul unui ghem
unii scădeau
alții rămâneau ascunși

apusul și tălpile frământau asfaltul

-dar în ce stație oprește dragostea? am întrebat
-la căpat, un glas mi-a șoptit,
doar că direcția este greșită
(încă un salt în gol)
-până la ce oră?
-...?!
(mai bine mai aștept
până la următorul răsărit)

în spatele meu alți pași îmi striveau umbra
oare și-au pierdut iubirea? sau
poate doar oboseala îi îndemna să se grăbească
-încotro?
-spre carul mare

-dar cine mână caii, noapte de noapte?
și cine îi alină atunci când plâng?
când este lună plină, de ce nu dorm? mă întreba un copil,
numai că eram de aceeași vârstă
și n-am știut ce să-i răspund
așa că am trecut mai departe

și m-am ferit

... apoi, m-am uitat după mine
și mă prefăceam că nu mai eram

(am ajuns la concluzia
că toți bărbații
au fost într-o viață anterioară
scenariști)

și eu am fost o lacrimă
și m-am facut mică

astfel mi-am făurit, pentru prima oară,
zidul
i-am ascultat bătaia-i surdă si lentă
în timp
am înțeles
...






și m-am apucat de lustruit temeinic
oglinda