Se zguduie orașul de plânsul tău adio
și gloaria-i vândută și stârvul poartă bici
fiindcă iubeai amurgul ai fost trezit spre ziuă
când masa de petreceri surpase sub furnici.

Le mai rămâne Doamne mașinilor să plângă
cu pleoapele țăranul să secere un lan
un scaun să detune o predică adâncă
să izbucnească floarea de sânge din ocean,

peste măcel un înger să nu mai zboare-n glumă
femei automate să pâlpâie exact
nimicul să se-mbrace-n baloane roz de spumă
să cadă nori sintetici ca la un ultim act,

dar să nu vii cu rana deschisă pe tarabă
ca fluturele trândav înțepenit în flori
industriei îndeasă-i călușul greu de iarbă
iar cerului trimite-i aceleași scrisori,

să-ți tragi realitatea pe piept ca o cămașă
până-au să-asude-n piețe statuile de ghips
să vezi cum libertatea îmbătrânită-n fașă
e îndopată zilnic cu-același lapte fix,

pe-o scândură subțire să traversezi potopul
armonica umflată să-ți joace după gât
căci te-a iubit nimicul și te-a uitat norocul
se zguduie orașul de plânsul tău… Atât