Să mă trimită departe, să mă scufunde adânc în apele uitarii,
Să mă pună-n lanțuri, să mă golească pe deplin de mine.
Visate, plâng cântările apelor, curgând într-nsele,
Minunile curcubeului îmi ajung până-n floarea lacrimilor,
Cerul se extinde-n mine ca o coadă înflorită de păun,
Mă închipui undeva departe, în foșnetul pădurilor furate.
În genunchi, rugându-mă la cer, ca pentru o ultimă oară,
Să mă închidă în spatele gratilor de trunchiuri și crengi,
Să mă pună pe crucea veșniciei, înroșind apele de sânge.
Să mă curgă-n roadele pământului, să vă hrănească visele,
Să mă vindec, departe, aproape de mine, în rădăcinile urmașilor mei.