Și iarăși, încep cu sfârșitul. Asfințitul a coborât în țărâna memoriei.
Ochii singuri s-au închis, de parcă evaporându-se
De pe chipul tău, ars de patimi. Rândurile tuturor mărturiilor
Tăiate în carnea memoriei, de mult au evadat. Străin, chiar și ție, rămas-ai,
Doar umbră a sinelui, singură, goală, regresia-nceputului de clipă.
Ce aspru impact ! – în prea plinul seren al apelor gândului meu,
Tulburând istoria fericirii. O picătură de sânge îmi ține calea,
Redevenindu-mă, vai, doar un pornit de clipă și e de ajuns
Pentru încolțit embrionul iubirii ! – tu, nefăptură răpită,
Străin al veșniciei și de chiar propria-ți palidă amintire,
Din ireal imaculat făcut, precum inima ce-ți stă,
Viu doar în sufletul meu, re’ntrupat…