Benu Pleibeac și cu Giani,
doi țigani puși pe furat,
terminându-li-se banii
spre pădure-au apucat.

Fără-a sta deloc pe gânduri
s-au și pus pe împușcat:
prepelițe,rânduri, rânduri,
patru iepuri, un fazan,
două capre-o vulpe-uimită,
un purcel de-aproape-un an
și o barză rătăcită.

Mulțumiți și cu desaga
plină vârf de animale,
Benu Pleibeac și cu Giani
se-ndreptau ușor spe vale
când, cu grijă, pașind rar,
apăru din niște tufe
furios, un pădurar.

-Stați pe loc pui de năpârca
și tâlhari nebotezați,
prin pădurile acestea
îndrăzniți să v-avântați,
au nu știți pedeapsa care
vă așteaptă negreșit?
Vă împușc pe fiecare.

Benu s-a îngălbenit
și privind fricos spre dânsul
de îndată a grăit:
-Șefu-aci' să mor picat,
ai mei toți și cu-ai lu' Giani
de o lună n-au mâncat
și-am venit și noi ca omu'
care stă cu foamea-n burtă
să le-aducem de mâncare
câte-un porc și câte-o ciută,
c-altfel e necazu' mare
și să mor de te mințesc
da' se stinge pădurare
neamu' mândru, țigănesc.

Pădurarul îl privește
și-amuzat de-așa poveste
lasă arma jos, zâmbește:
-Mă băieți, eu am putut
să-nțeleg ce v-a împins
la-mpușcat fazani și capre,
da' cu barza ce-ați avut?

-Stai așa, să moară nentu'
zice Giani cu năduf,
că dacă ai fi văzut
ce copii urâți mi-aduce
tu la fel ai fi făcut!