Tristețe ce-apasă,
maruntă și deasă
pe umerii goi ce destinul și-l poartă,
durere-ntrebată
în margini-nnodată
de ori zece mii ca cea crudă soartă...

Descântec sfios,
în veci dureros
albește întreaga suflare
din zare,
se sfarmă și noaptea,
deodată și moartea
de-o spaimă-i cuprinsă în plină mirare.

În jur, vijelia ce-n urmă a aprins
jăratec ce-n colburi
de urme stă stins,
sfidează câmpia și munții: căința...
Și-n orbitele goale se trezește dorința...