Mamă... chipul tău angelic,
Pleoapele tale ce se închid grele,
Povara anilor ce trec melancolic,
Iubirea ce-o porți privirilor mele

Se aprind într-o singură răsuflare
Lăsând să se vadă strălucirea de cristal a ochilor tăi
Precum o sfântă binecuvântare
În pustietatea a mii de vaste văi.

Noaptea, prilej de eternă veghe,
Zâmbești trist când la colțul gurii mici
Se adâncesc crestați obrajii palizi,
Iar conturul privirii duioase: două sprâncene.

Dar cine ești tu, smarald îmbătat de ape cristaline?
Eu sunt odorul tău cel scump, tu ești ca zilele senine.
Venind încet, pășind ușor, vocea ta-mi vorbește-n șoaptă
Ca un murmur iubit, ce-l aud noapte de noapte.