agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-03 | | Cântec naiv pentru împărțirea deșertului 1. fără cal sau cămilă / fără urmă sau stea fără drum de urmat / fără mormânt de lăsat înspre ținuturile ochiului a-ncercat să se-ndrepte înspre ținuturile trupului a pornit căutarea nu avea încălțări nici mantii de marmură nici hoți să îl prade desenase inima nisipului în chip de corabie și adâncul nisipului în formă de steag iar sângele ca un sunet de clopot desenase peste toate acestea umbra ta ca o noapte polară în spatele căreia cântecel se împart în spatele căreia voalul trupului tău acoperea marmura o singură întrebare a mai rămas să te caute: „cine ești tu dacă nici o judecată de apoi nu are habar de ce-ai putea fi?” 2. cineva mă întreabă ce-nseamnă cântecul nibelungilor privesc înspre tine și acolo unde cred că ai putea fi aud cântecul nibelungilor. 3. doar umbra pianului umbră ți-ar putea fi doar cântecul pianului prin liniștea ta m-ar putea pierde pe strada atâtor silabe nerostite în clădirea prăbușită a ochilor închiși pe treptele cântecului urci fără ca sângele din tine să-ți mai îngăduie umbra: doar umbra pianului umbră ți-ar putea fi dor cântecul pianului prin liniștea ta m-ar pierde 4. gândul este materia din care te-am plămădit mult mai aproape decât propria-mi epidermă blocul de marmură îți caută respirația așa cum iarba caută respirația pietrei erai un început de zeiță locul în care anticii au învățat despre armonie cu celălalt nume evadai evadai dincolo de lungimea visătorului ochiul nu te mai ocupa blocul de marmură sugera lecția de anatomie inima nisipului devenea o corabie... 5. cine ești tu dacă nici dumnezeu nu are habar de ce-ai putea fi dacă nici umbra nu-ți mai înflorește dacă nici pașii nu te mai aduc înspre tine? cine ești tu cotropită de cuvintele mele blestematele cuvinte ridicate deasupra-mi asemenea steagului, asemenea ghilotinei 6. în locul acesta m-au oprit; dacă aș trece dincolo aripi mi-ar crește dacă aș trece dincolo ți-aș întâlni alergarea răscolind pădurea crescută din mine. Nu avea încălțări, nici mantii de marmură în mine se transportă piatră este praf și arșiță: - nenumărate griji așteaptă în larg extinderea portului! și cum să le dau ajutor cum să le salvez echipajul când nu-mi mai simt apele! și nu mai plouă / și nici un fluviu nu se mai varsă în mine nici o bucurie este praf și arșiță și răscoală nimeni nu mai vrea să plângă nimic nu mai sângerează de atâta piatră cum să le dau ajutor cum să le salvez echipajul? ...ce-nseamnă cântecul nibelungilor Rog vouă îngăduită să-mi fie nepriceperea într-ale versului comun tuturora. Când inima încă-mi făcea de serviciu locuiam la un număr impar pe strada emoției. Ehei, ce eram! Nici eu nu-mi mai cred amintirea, așa cum oglinda nu mă mai crede Mângâierea mea, ce altădată ajuta prăbușirea Să-și revină Astăzi îmbracă forța descleind mesele Și dulapurile și Aerul și cuvintele prin care-mi cern funcția Ehei, ce eram! Și uite unde-am ajuns... În trupul meu înflorește grădina dar cine să-mi spună cine să-mi spună când totul în mine este minereu și metal. Cum iarba caută respirația pietrei Sosirea mea în mijlocul furtunii Ca un naufragiu o gândiseră Masa cu douăsprezece scaune era deja întinsă Și tacâmurile de argint Și cupele de argint... Toți uitaseră Că din mâinile mele se naște furtuna Că-n inima mea mai cântă GLORIA Și toate lacrimile lor sunau Ca o ploaie de vară Pe acoperișul de tablă al sufletului (cel care de la naștere mi-a izgonit slăbiciunea) greu au început să-nțeleagă cine sunt; priveau în farfuriile de argint devorându-și răzbunători chipul zadarnic încerc să le sting bucuria zadarnic cifrele dezlegate-nspre ei latră a pază și a primejdie și a deșteptare ei privesc în farfuriile de argint în cupele de argint în poftele de argint devorându-și răzbunători singurătatea Locul în care anticii au învățat despre armonie pe mine m-au născut părinții când dragostea se mai preda în școlile înalte și nici o cifră nu-mi trădase trupul ca păsările – țărmurile calde eram căutătorul singurătății cel ce-nvăța tăcerea pe strigăt să adoarmă și a venit destinul luând forma spaimei mele din fiecare număr mă încolțea o armă în mijlocul zăpezii păzeam pădurea-n flăcări să nu o stingă gerul să nu o stingă moartea la focul ei citeam poemu-nchis în mine de înfloreau copacii și tâmpla mă-nflorea pe mine m-au născut părinții când cifra nu scăpase încă din mâna lui Pitagora. Distileria memoriei 1. în inimă și-a montat un ceas în formă de clopot; ziua trecea dincolo de miezul nopții lipsind lumea de retragerea și ascunzișuri... fără întuneric lucrurile se asemănau într-atât între ele, încât nimeni nu îndrăznea să-și preschimbe oboseala în pasăre cântătoare. și-a cumpărat un binoclu, o hartă, un rucsac, o pușcă și un câine și foarte multe bilete, pentru toate direcțiile, pentru toate distanțele, pentru toate mijloacele.... astfel a pășit singur pe sine și pe cei ce nu vor mai reuși să pășească, prizonieri ai exilului său devenind: nimeni nu poate muri într-atât încât să-și uite numele-n el. 2. ...nici un tren nu a mai plecat în acea zi, nici o altă mașinărie n-a mai plecat în acea zi, toate forțele erau concentrate, amenințătoare prin număr și tăcere: din astfel de esențe s-a imaginat cucuta lipsindu-se de tine / moartea nu mai are trup și nu mă mai înspăimântă șarpele lipsit de venin soarbe cupa/pe care tu nu mai ai timp s-o ridici. 3. ...în cele din urmă, o fereastră deschisă a lăsat să se întrevadă clopotul din inima lui gândul amânatelor călătorii: în cele din urmă a fost recunoscut unicul muritor al trupului său 4. astfel pasul Unuia din mulțime a început să calce-n picioare încremenirea a început să fluture îndemn a chemare: nici un mormânt nu poate ține-ngropat trupul pe care cântecul îl ridică-n picioare 5. ...dar încă fuga n-a apărut. Pașii se-ndepărtau unul de celălalt apropiind trupurilor urechile, încercând să cuprindă întreaga rostire: - Păstrează-ți întoarcerea! melcul scăpat sângelui o dată cu nașterea te mai șine minte și-ncearcă să te convingă să-ți regăsești țipătul născutului tău trup. 6. cu binoclu pregătit, asemenea lancei, pe hartă însemnându-și întoarcerea, îndesa în rucsac toate rănile gândindu-și astfel retragerea: există o stare a cosmosului căzut pe gânduri o stare a fluturelui ce-și face din moarte omidă o stea căzătoare sub razele căreia privesc chipul prăbușit în oglindă 7. ...afară mișcarea era în toi; fără ploaie și fără strigăt deșteptarea devenise o serioasă promovare înspre culmile realului câtă necuprindere se ascunde în palme când degetele înconjoară gândurile nerostite 8. ...o luaseră cu toții din loc; împrejurimile semănau cu sălile înroșite; înspre margini cei mulți învățau să alerge cei mulți, confundându-se cu soldatul venind dinspre Maraton; în locul bing – bang-ului, doar în ei, clopotul sângera țipătul nașteri îmi străbate trupul ca un fluviu rătăcit prin ocean 9. ...ușa deschisă a lăsat înspre el să pătrundă aerul ca un geamăt de fiară ghemuindu-se la picioarele lui ...privesc în sala oglinzilor cineva / din spatele lor mă strigă / cineva din spatele lor mă descoperă: - Biletul dumneavoastră, vă rog! pentru oglinzile cugetului meu s-a folosit nisipul vârstei din care privesc Ars poetica nici un vânător nu are arma încărcată cu flori și nu din lipsa câmpiei sau a seminței cel mai simplu motiv e că-n acest singur ținut nu mai sunt vânători și nu pentru că s-au terminat și nici pentru că nu s-au născut înțelesul se află în ochii încordați și închiși de-a lungul armei cu două țevi una-ndreptată spre moarte alta venind dinspre ea. Înțelepciunea semnelor 1. dinspre tine apar ca o noapte uitată deschisă peste cântecul ce-ți seamănă nașterii repetându-te / asemenea ecoului mai imperfectă / mai nenăscută dinspre mine nici un gol nu mă mai străbate și nici o fugă nu-mi mai iese-n cale doar spaima acestui pian / revărsat peste câmp și acest nenăscut... - Încălecați-mi spaima (aș fi zis) cea care nechează-n privirea-mi! - Ce are a face că nu e cal? dacă nechează e semn de-ncălcare și de fugă - (aș fi zis deodată) 2. sunetul îmi cercetează atingerea dacă mai poate lua forma îmbrățișării dacă degetele pot acoperi câmpia neagră - acea noapte uitată deschisă – ca un nesfârșit pian de concert - uitată deschisă – 3. la fereastra ochiului său apăruse daimonul ținea mâinile ridicate – ca niște drapele sfâșiate și fără însemne incolore rupte din respirația sa de parcă erau bucăți de aer solul i se închină darurile bucurau pe supuși dar lui îi îngreunau gândurile: „ce-ar putea să vestească secunda - răpită cândva și astăzi adusă în semn de omagiu?” 4. locul popasului a dat de gândit la unii: „prea multă cenușă / prea multă căldură / prea multă ardere pentru un braț de pădure” locul popasului a dat de gândit la unii: „ce-ar fi dacă am crede că sufletului său aparține cenușa?” locul popasului a dat de gândit la unii: „dar unde-i sunt genunchii și îngenuncherea și aplecarea / dacă totuși cenușa nu este cenușă de pădure dacă totuși cenușa pare a fi resemnarea?” Iluzia 1. unde se află granița celor două dezastre dacă nu sub ochiul în care gândul se ridică pe vârfuri atingând umbra cerească? mai frumoasă decât Frumusețea ce-ar putea fi? Nimic dacă nu te-aș cunoaște, Iluzie și nici decât Puterea nimic n-ar putea fi mai puternic dacă nu te-aș cunoaște: lumină sau nici întuneric pedeapsă sau nici valoare cu oricine din mine / poți semăna astfel străină te știu parte nevăzută a lumii gol necesar încercuirii 2. Privește-mi genunchii, zici: albi ca spaima întipărită pe chip și rotunzi ca sunetul ce se-nvârte prin inimă, zici: privește-mi albul chipului asemenea genunchilor ne-ngenuncheați și rotundul lui mai rotund decât sunetul inimii în care coboară muzica ta, zici: privește-mă ca și cum dintr-o femeie ai putea face un bulgăre și aruncă-mă, zici: înspre mine – cea care-ți trece prin moarte – și umple-mă de zăpada-mi și albește-mă ca și cum albită de bucurie aș putea simți spaima refuzului zici: albește-mă / albește-mă timp lunecos 3. Să deschid înspre tine toate cuvintele? sau aceasta să-mi fie îngenuncherea?! nici o rostire nu mă apropie mai mult decât pătrunderea să-ți fiu singurătate? sau aceasta să-mi fie îngenuncherea?! ce altă înaintare mai păstrează sunetul lanțurilor (..) să te desenez pe ochi – înflorindu-mi cucerirea? iluzie fără putere de-a fi strigăt sunet fără putere de-a fi strigăt umbră fără putere de-a-ngenunchea înzăpezești mișcarea sângelui scăpat printre aștri fără nume te știu și te caut și te pierd / nelocuit cuvânt semn înspre unde mă aflu înaintea trupului sau / aceasta să-mi fie / îngenuncherea? 4. ochiul mi-a fost decupat după formele trupului tău și astfel privind înspre moarte o vedeam tânără și ademenitoare și neînțeles de sfioasă și mult a trebuit s-o iubesc până când să-mi dau seama că mâinile-mi înfloreau o singură dată pe an. 5. zeii mei au înnoptat la tine visându-mă la rândul lor zeu ca un semn ca un strigăt desprins și amenințător nașterea-n mine cădea locuindu-mă asemenea singurătății căci zeii mei au înnoptat la tine doar muntele mai poate striga în urechea sfâșiată de auz doar pasărea mai poate privi în ochii sângerând a privire doar trupul mai poate repeta nașterea celui ce-n mine devenise stăpân și supus teroare și represiune: nume al meu înaintam înspre marginea trupului amenințându-mi identitatea în mine ploua și era frig și ceață și totul părea pustiu și fără sens când zeii mei au înnoptat... dar tu erai deja ființa mea de dincolo de mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate