Cântec naiv pentru împărțirea deșertului

1.
fără cal sau cămilă / fără urmă sau stea
fără drum de urmat / fără mormânt de lăsat
înspre ținuturile ochiului a-ncercat să se-ndrepte
înspre ținuturile trupului a pornit căutarea

nu avea încălțări
nici mantii de marmură
nici hoți să îl prade

desenase inima nisipului în chip de corabie
și adâncul nisipului în formă de steag
iar sângele ca un sunet de clopot

desenase peste toate acestea
umbra ta ca o noapte polară
în spatele căreia cântecel se împart
în spatele căreia voalul trupului tău acoperea
marmura
o singură întrebare a mai rămas să te caute:
„cine ești tu dacă nici o judecată de apoi
nu are habar de ce-ai putea fi?”

2.

cineva mă întreabă ce-nseamnă cântecul nibelungilor
privesc înspre tine
și acolo unde cred că ai putea fi
aud
cântecul nibelungilor.

3.

doar umbra pianului
umbră ți-ar putea fi
doar cântecul pianului
prin liniștea ta m-ar putea pierde

pe strada atâtor silabe nerostite
în clădirea prăbușită a ochilor închiși
pe treptele cântecului
urci
fără ca sângele din tine să-ți mai îngăduie
umbra:

doar umbra pianului
umbră ți-ar putea fi
dor cântecul pianului
prin liniștea ta m-ar pierde

4.

gândul este materia din care te-am plămădit
mult mai aproape decât propria-mi epidermă

blocul de marmură îți caută respirația
așa cum iarba caută respirația pietrei
erai un început de zeiță
locul în care anticii au învățat despre armonie

cu celălalt nume evadai
evadai dincolo de lungimea visătorului
ochiul nu te mai ocupa
blocul de marmură sugera lecția de anatomie
inima nisipului devenea o corabie...

5.

cine ești tu dacă nici dumnezeu nu are habar
de ce-ai putea fi
dacă nici umbra nu-ți mai înflorește
dacă nici pașii nu te mai aduc înspre tine?
cine ești tu
cotropită de cuvintele mele
blestematele cuvinte ridicate deasupra-mi
asemenea steagului, asemenea ghilotinei

6.
în locul acesta m-au oprit;
dacă aș trece dincolo
aripi mi-ar crește

dacă aș trece dincolo
ți-aș întâlni alergarea
răscolind pădurea
crescută din mine.



Nu avea încălțări, nici mantii de marmură

în mine se transportă piatră
este praf și arșiță:
- nenumărate griji așteaptă în larg
extinderea portului!

și cum să le dau ajutor
cum să le salvez echipajul
când nu-mi mai simt apele!

și nu mai plouă / și nici un fluviu
nu se mai varsă în mine
nici o bucurie

este praf și arșiță și răscoală
nimeni nu mai vrea să plângă
nimic nu mai sângerează de atâta piatră

cum să le dau ajutor
cum să le salvez echipajul?


...ce-nseamnă cântecul nibelungilor

Rog vouă îngăduită să-mi fie nepriceperea
într-ale versului comun tuturora.
Când inima încă-mi făcea de serviciu
locuiam la un număr impar
pe strada emoției.

Ehei, ce eram! Nici eu nu-mi mai cred amintirea, așa cum oglinda nu mă mai crede

Mângâierea mea, ce altădată ajuta prăbușirea
Să-și revină
Astăzi îmbracă forța descleind mesele
Și dulapurile și
Aerul și cuvintele prin care-mi cern funcția

Ehei, ce eram! Și uite unde-am ajuns...
În trupul meu înflorește grădina
dar cine să-mi spună
cine să-mi spună
când totul în mine este minereu și metal.


Cum iarba caută respirația pietrei

Sosirea mea în mijlocul furtunii
Ca un naufragiu o gândiseră
Masa cu douăsprezece scaune era deja întinsă
Și tacâmurile de argint
Și cupele de argint...


Toți uitaseră
Că din mâinile mele se naște furtuna
Că-n inima mea mai cântă GLORIA
Și toate lacrimile lor sunau
Ca o ploaie de vară
Pe acoperișul de tablă al sufletului
(cel care de la naștere mi-a izgonit
slăbiciunea)

greu au început să-nțeleagă cine sunt;
priveau în farfuriile de argint
devorându-și răzbunători chipul
zadarnic încerc să le sting bucuria
zadarnic cifrele dezlegate-nspre ei
latră a pază și a primejdie și a deșteptare

ei
privesc în farfuriile de argint
în cupele de argint
în poftele de argint
devorându-și răzbunători singurătatea


Locul în care anticii au învățat despre armonie

pe mine m-au născut părinții
când dragostea se mai preda în școlile înalte
și nici o cifră nu-mi trădase trupul
ca păsările – țărmurile calde

eram căutătorul singurătății
cel ce-nvăța tăcerea pe strigăt să adoarmă
și a venit destinul luând forma spaimei mele
din fiecare număr mă încolțea o armă

în mijlocul zăpezii păzeam pădurea-n flăcări
să nu o stingă gerul să nu o stingă moartea
la focul ei citeam poemu-nchis în mine
de înfloreau copacii și tâmpla mă-nflorea

pe mine m-au născut părinții
când cifra nu scăpase încă din mâna lui Pitagora.


Distileria memoriei

1.
în inimă și-a montat un ceas în formă de clopot; ziua trecea dincolo de miezul nopții lipsind lumea de retragerea și ascunzișuri...
fără întuneric lucrurile se asemănau într-atât între ele, încât nimeni nu îndrăznea să-și preschimbe oboseala în pasăre cântătoare.
și-a cumpărat un binoclu, o hartă, un rucsac, o pușcă și un câine și foarte multe bilete, pentru toate direcțiile, pentru toate distanțele, pentru toate mijloacele....

astfel a pășit singur pe sine și pe cei ce nu vor mai reuși să pășească, prizonieri ai exilului său devenind:

nimeni nu poate muri
într-atât
încât
să-și uite numele-n el.

2.

...nici un tren nu a mai plecat în acea zi, nici o altă mașinărie n-a mai plecat în acea zi, toate forțele erau concentrate, amenințătoare prin număr și tăcere:

din astfel de esențe
s-a imaginat cucuta

lipsindu-se de tine / moartea
nu mai are trup
și nu mă mai înspăimântă

șarpele lipsit de venin
soarbe cupa/pe care tu
nu mai ai timp
s-o ridici.

3.
...în cele din urmă, o fereastră deschisă a lăsat să se întrevadă clopotul din inima lui gândul amânatelor călătorii:

în cele din urmă
a fost recunoscut
unicul muritor
al trupului său

4.
astfel pasul Unuia din mulțime a început să calce-n picioare încremenirea a început să fluture îndemn a chemare:

nici un mormânt
nu poate ține-ngropat
trupul
pe care cântecul
îl ridică-n picioare

5.

...dar încă fuga n-a apărut. Pașii se-ndepărtau unul de celălalt apropiind trupurilor urechile, încercând să cuprindă întreaga rostire:

- Păstrează-ți întoarcerea!
melcul scăpat sângelui
o dată cu nașterea
te mai șine minte
și-ncearcă să te convingă
să-ți regăsești țipătul
născutului tău trup.


6.
cu binoclu pregătit, asemenea lancei, pe hartă însemnându-și întoarcerea, îndesa în rucsac toate rănile gândindu-și astfel retragerea:


există o stare a cosmosului căzut pe gânduri
o stare a fluturelui
ce-și face din moarte omidă
o stea căzătoare
sub razele căreia
privesc
chipul prăbușit în oglindă

7.
...afară mișcarea era în toi; fără ploaie și fără strigăt deșteptarea devenise o serioasă promovare înspre culmile realului

câtă necuprindere
se ascunde
în palme
când degetele înconjoară
gândurile
nerostite

8.
...o luaseră cu toții din loc; împrejurimile semănau cu sălile înroșite; înspre margini cei mulți învățau să alerge
cei mulți, confundându-se cu soldatul venind dinspre Maraton;
în locul bing – bang-ului, doar în ei, clopotul sângera

țipătul nașteri
îmi străbate trupul
ca un fluviu
rătăcit
prin ocean

9.
...ușa deschisă a lăsat înspre el să pătrundă aerul
ca un geamăt de fiară
ghemuindu-se la picioarele lui
...privesc în sala oglinzilor
cineva / din spatele lor mă strigă / cineva din spatele lor mă descoperă:
- Biletul dumneavoastră, vă rog!

pentru oglinzile
cugetului meu
s-a folosit
nisipul
vârstei
din care privesc

Ars poetica

nici un vânător nu are arma încărcată cu flori
și nu din lipsa câmpiei
sau a seminței
cel mai simplu motiv
e
că-n acest singur ținut
nu mai sunt vânători


și nu pentru că s-au terminat
și nici pentru că nu s-au născut
înțelesul se află în ochii încordați și închiși
de-a lungul armei cu două țevi
una-ndreptată spre moarte
alta venind dinspre ea.


Înțelepciunea semnelor

1.
dinspre tine apar ca o noapte
uitată deschisă
peste cântecul ce-ți seamănă nașterii
repetându-te / asemenea ecoului
mai imperfectă / mai nenăscută

dinspre mine nici un gol nu mă mai străbate
și nici o fugă nu-mi mai iese-n cale
doar spaima acestui pian / revărsat peste câmp
și acest nenăscut...

- Încălecați-mi spaima (aș fi zis)
cea care nechează-n privirea-mi!
- Ce are a face că nu e cal? dacă nechează
e semn de-ncălcare și de fugă -
(aș fi zis deodată)

2.
sunetul
îmi cercetează atingerea
dacă mai poate lua forma îmbrățișării
dacă degetele pot acoperi câmpia neagră
- acea noapte uitată deschisă –
ca un nesfârșit pian de concert
- uitată deschisă –

3.
la fereastra ochiului său apăruse daimonul
ținea mâinile ridicate – ca niște drapele
sfâșiate și fără însemne
incolore
rupte din respirația sa
de parcă erau bucăți de aer


solul i se închină
darurile bucurau pe supuși
dar lui îi îngreunau gândurile:
„ce-ar putea să vestească secunda - răpită cândva
și astăzi adusă în semn de omagiu?”

4.
locul popasului a dat de gândit la unii:
„prea multă cenușă / prea multă căldură / prea multă
ardere pentru un braț de pădure”
locul popasului a dat de gândit la unii:
„ce-ar fi dacă am crede că sufletului său
aparține cenușa?”
locul popasului a dat de gândit la unii:
„dar unde-i sunt genunchii și îngenuncherea
și aplecarea / dacă totuși
cenușa nu este cenușă de pădure
dacă totuși cenușa pare a fi resemnarea?”


Iluzia

1.
unde se află granița celor două dezastre
dacă nu sub ochiul în care gândul
se ridică pe vârfuri
atingând umbra cerească?

mai frumoasă decât Frumusețea
ce-ar putea fi? Nimic

dacă nu te-aș cunoaște, Iluzie
și nici decât Puterea
nimic n-ar putea fi mai puternic
dacă nu te-aș cunoaște:
lumină sau nici întuneric
pedeapsă sau nici valoare

cu oricine din mine / poți semăna
astfel străină te știu
parte nevăzută a lumii
gol necesar încercuirii

2.
Privește-mi genunchii, zici:
albi ca spaima întipărită pe chip
și rotunzi ca sunetul
ce se-nvârte prin inimă, zici:

privește-mi albul chipului
asemenea genunchilor ne-ngenuncheați
și rotundul lui
mai rotund decât sunetul inimii
în care coboară muzica ta, zici:

privește-mă
ca și cum dintr-o femeie
ai putea face un bulgăre
și aruncă-mă, zici:
înspre mine – cea care-ți trece prin moarte –
și umple-mă de zăpada-mi
și albește-mă
ca și cum albită de bucurie
aș putea simți spaima refuzului
zici:

albește-mă / albește-mă
timp lunecos

3.
Să deschid înspre tine toate cuvintele?
sau aceasta să-mi fie
îngenuncherea?!
nici o rostire nu mă apropie
mai mult decât pătrunderea


să-ți fiu singurătate?
sau aceasta să-mi fie
îngenuncherea?!
ce altă înaintare mai păstrează
sunetul lanțurilor (..)

să te desenez pe ochi – înflorindu-mi
cucerirea?
iluzie fără putere de-a fi strigăt
sunet fără putere de-a fi strigăt
umbră fără putere de-a-ngenunchea
înzăpezești mișcarea sângelui scăpat
printre aștri

fără nume te știu și te caut
și te pierd / nelocuit cuvânt
semn înspre unde mă aflu înaintea trupului
sau / aceasta să-mi fie / îngenuncherea?

4.

ochiul mi-a fost decupat după formele trupului tău
și astfel privind înspre moarte
o vedeam tânără și ademenitoare
și neînțeles de sfioasă
și mult a trebuit s-o iubesc
până când să-mi dau seama
că mâinile-mi înfloreau o singură dată pe an.

5.

zeii mei au înnoptat la tine
visându-mă la rândul lor zeu
ca un semn
ca un strigăt desprins și amenințător
nașterea-n mine cădea
locuindu-mă asemenea singurătății
căci zeii mei au înnoptat la tine

doar muntele mai poate striga
în urechea sfâșiată de auz

doar pasărea mai poate privi
în ochii sângerând a privire

doar trupul mai poate repeta
nașterea celui ce-n mine devenise
stăpân și supus
teroare și represiune:
nume al meu

înaintam înspre marginea trupului
amenințându-mi identitatea
în mine ploua și era frig și ceață
și totul părea pustiu și fără sens
când zeii mei au înnoptat...
dar tu erai deja ființa mea
de dincolo de mine.