studenta la ASE, în ultimul an, întreagă și perfectă

a descoperit recent că nu poate scăpa de sentimentul pe care l-a avut mereu
că deși toate merg închegat perfect (cu mici excepții)
locul ei nu a fost, nu e și nici nu va fi aici
că tot ce s-a întâmplat nu trebuia să se întâmple
că ea nu trebuia de fapt să fie pe-aici
știu sigur, îți spun, pentru că eram și eu aseară pe masă
într-un album foto din 2002
ca să nu uite de unde-a plecat.

îmi amintesc perfect cel mai groaznic gând care i-a trecut prin minte,
prin cameră, prin pereți atunci:
că după moarte n-o să mai fie nimic interesant.

stabiliserăm împreună deja că obsesiile n-au sens

(l-au lăsat să se ducă cu femeia fără pastile și cu pușca)

că sufletele se întâlnesc și se ating
doar dacă au aceleași coordonate

se temea c-o să trebuiască să mănânce tubii
pentru tot restul vieții,
c-o să-i amorțească mâna pe cutia de margarină și o s-o uite acolo,
că săptămâna de lucru o să fie de 10 zile,
că oamenii vor citi ce-a scris
că lista nu se oprește aici