(preludiu sau calvarul seninătății)

Nu voi mai fugi, oricât de dulce
și de seducătoare ar fi ispita uneori,
de sub cupola miresmelor tale
ocrotitoare Crinule regal;
eu nu mai vreau să pot afla
picioare vânjoase
pentru o astfel de goană după vânt,
sinucigașă;
și nici cai superbi și zdraveni
pentru trăsura disperărilor
fără de rost
și adânc tulburătoare.
Îmi cobor reverențios, iată, rădăcinile
răsfirate-n aiurare
din vana și orgolioasa suspendare
spre a le înfinge
de-a dreptul
în inima ta sferică și atoatevăzătoare,
și-o fac atât de firesc
de parcă toate ar fi zăbovit
dintotdeauna în așteptarea
acestei uimitoare
și nesperate reînnoiri de fapte.
Zăceam în cel mai sfâșietor
și scorburos delir
când te-ai ivit să-mi despletești
privirile-n lumina cea spălătoare
de învălmășite năuciri.
Zăceam într-o revărsare continuă
spre-o vină mai grea și mai mare
decât cea moștenită prin născare
când te-ai ivit de după orizonturi
să-mi cadențezi prăpăstiosul zbor
c-o aripă muiată îndelung,
cu răbdare, într-un fecund cutremur
spre a putea ajunge teafăr
țărmul opus rătăcirii
mereu pierdut din gând și din privire.
Îmi vine să mă alung din trup
și să-ți fiu asemeni -
legănare lină de prunc
până la nașterea nemaiîntrupată în timp.
Tuturora le-aș împărtăși bucuria
și această odă în metrii atât de verticali,
aerieni și doldora de fluturi.
Am fost ales; armonios dislocat
c-o daltă străină trufiei
din stânca beznelor opace și înșelătoare.
Iată-mă fiind de folos
viziunii ce tocmai dă-n floare la geam.
Ave! La ivirea ta
toți dinții roților mele dințate,
cariate de-atâtea dulcețuri de desfrâu,
s-au spart ca la semn solemn și brusc
dovedindu-se în gol rotitoare
și fără greutate-n cântarele tale
nepărtinitoare cu nici un fel de măsură,
cu nici un fel de măsurătoare.
Oh! Câte mizerii mă alcătuiau
și cât de mult îmi iubeam
doar chipul din oglinzi
și din poemele tâmpe și răsfățate.
Cu labe de fiară turbată,
de rănit leopard,
mângâiam trupul celor apropiați și dragi;
azvârlindu-i fără de milă -
dăcă-mi displăceau ca pradă ușoară,
în cea mai odioasă groapă comună
fără să pot simți
nici măcar urma unei umbre
de remușcare,
iar pe femeia cea iubită
fără-ncetare o-nvăluiam cu sufocarea
viselor mele absolute și deochiate
care sfârșeau mereu nicăieri.
Deci în prăpăstii mi-era casa fără s-o pot bănui,
jupuită pielea nașterii dintâi
și duhneam a hoit uitat în câmp de vară
deși credeam că veșminte
bătute-n nestemate port
pe drumul acestui van alean de-a tot fi
prezent și despletit în real.
Oh! Cât de mare mi-e rușinea acum
când îți recunosc uluitoarea prezență;
de-acele șiretlicuri neîntârziat
mă voi spăla cu păsări pe ochi
spre a mi se putea năpusti din nou văzul în sus,
mă voi spăla cu fluturi pe oase
spre a mi se putea albi carnea de tuș,
înainte de toate
mă voi spăla însă cu îmbrățișarea ta caldă
spre a putea locui din nou
în mine-nfiorarea.
Și cât e de simplu să fie pace sub armură;
laptele e iarăși dulce și alb
și niciodată n-a fost altfel
doar buzele mele-l acreau, îl otrăveau,
îl înnegreau până se făcea noroi.
Smulg perdeaua grea de veche catifea
și deschid fereastra spre aievea
lăsând să mă inunde ființele
acestor zori schimbători
la față și la gând.
Opresc cutremurul
lipindu-mi fruntea de pământul reavăn;
și cutremurul se oprește,
se lasă răpus ca o fiară obosită
și sătulă de goană.
Iată cât e de simplu să nu mai rătăcești
drumul spre casă,
cât e de simplu să spargi oglinzile toate
fără să fii îngrozit că te vei stinge
sau vei muri de singurătate și plictis.
Crinule, iată mă alipesc de tine
așa cum se alipește copacul
de propria-i umbră prin crengi,
clopotul de propria-i limbă prin sunet;
astfel mă alipesc eu de tine
și voi rămâne astfel alipit până când
se va ivi icoana iluminării
în rama nemaiperturbabilei candori
spre a mă devora întreg și definitiv.
Tu ai reușit să-mi reanimezi adevăratul poem,
să-l scoți din sclavia metaforei
și-n cele din urmă
chiar și din cea a cuvântului
mereu contaminat de iluzorice vămi
prin nu știu ce farmec mirabil
și descântec reînvietor.
Sunt pregătit:
să-nceapă deci izbăvirea sau vedeniile...





(stea alunecând din stea)

Am pășit timid ca-ntr-un dom
în sămânța ta plutitoare și doldora de germeni.
Am zăbovit ațintindu-mi privirea
spre aura ta-n continuă rotire
până când am simțit invadându-mă șuvoiul legăturii -
(cordon ombilical între mamă și prunc);
trezie pre trezie tot mai îndrăzneț călcând,
trezirea prin muguri a copacului în crengi,
trezirea prin răsărirea lunii a câinelui în lătrat
și mai ales trezirea adânc și îndelung râvnită a plugului
dedesuptul și deasupra arăturilor de primăvară.
Sunt eu în sărbătoare alături de tine
brusc cuprins de-o simplă și pură reîntregire.
Arunc un țipăt mut și nestingherit în sus
spre cupola străpunsă de lumina astrului lichefiat
luând-o încet de la capăt, pe-ndelete,
singur și sigur și, iată, fără remușcări sau iluzii
întru unicul posibil început...





(sabia candorilor)

Știu că goana
poartă-n pântecu-i borțos
ultima și izbăvitoarea stăvilire
gata de revărsare-n orice clipă.
Știu că-n surâsul tău
meteorii nu se prăbușesc
devastându-mi planetele-obosite.
Știu că piramidele tale
nu sunt morminte
ci maternități igienice, aerisite
și calm iluminate;
și iată cum reușesc să mă nasc
deplin și deodată
în geometria sălilor armonioase
nimic din mine rămânând afară
sau însetat în deșert.
Ra îmi este, la acest unic act,
martor și slujitor devotat.
Oh! Cât de clar aud acum
zăpezile venind într-o rostogolire
caldă și fecundă peste lume.
Pe tine mi te-am tatuat
pe întregul trup, cu întregu-ți alai
de comete și cameleoni -
eu însumi devenind astral
spre a-nțelege
și spre a mă putea afunda
în chip de scafandru
în adâncul realităților tale multiple.
Respir a doua oară
fără de-a-nteți primejdios
sporirea trecerii timpului dintre noi.
Brusc, ca la un semn,
se face starea aceasta
solemnă și plină de grație văzută;
o ating cu degetele nenumăratelor mele mâini,
o pipăi îndelung spre a mă convinge
de existența ei;
este - țip ca ieșit din minți
și din matca firească;
este, a fost dintotdeauna și va fi mereu,
îmi șoptești parcă-n mare taină la ureche.
Este - țip din nou, acum nebun, delirând;
deși e-o fiară înfometată și prada-i râvnită ești tu,
îmi șoptești în timp ce-ți estompezi
prin reverențioase mișcări de plecăciune prezența.
Rămân din nou singur însă neînsingurat.
Iau fiecare lucru-mprimire și-n privire;
le cântăresc cu suspiciune-n palmă,
le întorc pe toate părțile cu încordată atenție
ca nu cumva să-mi scape vreun amănunt,
le încerc în dinți precum monedele de schimb
și năucit sunt obligat în cele din urmă să constat
plin de solemnitate:
într-adevăr totul e de aur - ai avut dreptate -
și toate sunt aici dintotdeauna;
mobila veche și dragă,
șarpele de sub pragul ușii și biblioteca.
Pe rând și răsfoite-n aer mi se-nfățișează cărțile
prinzând în mine din nou rădăcini;
și deși pe toate le cunosc după chip și după fel,
toate fiind citite-n febra nopților trecutului eter;
altele-s însă acum, alte plete li se răsfiră pe umeri
și alt alfabet mult mai îndurător cu-nțelegerea
le clădește întrupare.
Mă-nchin acestei întâmplări cu văzduhu-ngemănată
alungându-mi pleoapele în transparență și-n uitare
precum divinul Homer
spre-a nu mai putea încarcera niciodată,
oricât de dulci ispite m-ar desfăta,
acest văz nesperat - și doar în schimbul
acestei neînsemnate și hâde orbiri
de până acum - dobândit
prin darnică ivirea ta mănosule, hrănitorule Crin...





(spre înger prin crin)

Pentru Crin
neputincioș m-am dovedit
a găsi vreo metaforă.
Mai sus de Crin
imaginația-i târfă și nu-i acasă.
La marginea Crinului, la marginea
dinspre văzduh a Crinului
începe și trupul văzut al Îngerului.
Aidoma Crinului
Îngerul e alb
și călărește un armăsar negru
ca tăciunii scuturați de jar.
Îngerul e soluția mi-am zis,
spre el trebuie
să-mi îndrept eu toți pașii,
în el trebuie să mă nasc
și nu în vreun gratuit
și mincinos extaz.
Cum pot însă trece de Crin
neaflându-i nici o metaforă,
neghicindu-i nici măcar
o silabă a numelui tăinuit?
Toate cărările spre Înger prin Crin
se-nfundă încă-n inima mea;
și totuși trebuie escaladat
cu orice risc, cu orice preț, piscul Crinului
spre a-l putea afla pe Înger acasă.
Uneori, când trupul cască
greu însomnat, am impresia
că aud copitele armăsarului negru
ca tăciunii scuturați de jar
bătând pământul sterp de din fața porții;
când alerg însă afară în curte
se face împreună cu armăsaru-i superb
nălucire și nimic
lasându-mi ca tovarăș
doar adierea-nșelătoare
a vântului subțire fluierător.
Se joacă cu mine, îmi spun,
se joacă cu torțele răbdării mele,
se joacă cu toată istoria
și cu întregu-mi viitor
din ce în ce mai mărginit,
mai superfluu și tot mai plin de tăgadă.
Îngerul ăsta-i nebun,
pe Îngerul ăsta însă-l iubesc
deși din el în mine
încă nimic n-a căzut, nimic n-a nins,
n-a plouat, n-a născut spre a rămâne;
Crinul însă, pe care tu
cu mâna ta subțire femeie
l-ai așezat aseară în vază,
va crește atât de mare la noapte
încât n-o să mai încăpem în casă.
Ah! Ne-om azvârli pe geam,
ne-om arunca în aer fericiți
slăvind doar pricina
acestei candori expansioniste.
Iată cum ninge deja cu polen
pe țărmul mirosului tău și al meu
și totuna cu alcoolul prunelor răscoapte
parcă-s și fulgii aceștia
roitori și somnambuli.
Ninge cu îndestulare
și cu risipă firească;
ninge tot mai alb ucigând armonios culorile.
Ninge peste tot și-n toate
și doar Crinul de pe brațele tale
rămâne neatins de ninsoare
iar Îngerul cel călare pe armăsarul negru
ca tăciunii scuturați de jar
azi nu mai trece prin lume
fiind prins se pare și el
de uimirea acestei zăpezi înflăcărate
care tot cade, de data aceasta însă
de-a dreptul din noi
și din el nicidecum,
ușor planând și fără urmă de disperare.
Ce substanțială e realitatea când ninge
și cât de adânci ochii tăi
când oglindesc doar ninsoarea;
aproape că-mi vine să plâng
de-atâta seninătate-n acțiune,
aproape că-mi vine să-ntrerup
până și scrierea acestui poem
din pricina atâtor cântece și dansuri
pornite năvalnic în mine.
Tu stai lângă Crin, împlinită,
și-ți pierzi trupul fără-mpotrivire
tot adulmecând parfumul multor trecuți,
prezenți și viitori miri;
e-o nuntă deci
când nu mai scaldă spinii fruntea,
e-o mană inima
când de sânge te dezlegi.
Și ninge și tu rămâi,
deși fără trup,
strâns alipită de mine s-adormi...





(fiica mea, fiul meu, femeia și tata cel din vis)

Alungiți-mi brațele
chiar dacă va durea cumplit
până aproape de clipa
în care va trebui să uit
că-ntr-adevăr m-am născut
și nu puneți știrea-n rame
cum că fluturilor
le-au crescut peste noapte
ghiare sfâșietoare
și bot înfometat de lup
sau c-a dispărut fără urmă
șarpele de sub pragul casei noastre
gonit fiind
de vreun blestem nespus de amarnic
și mințiți-vă că-i doar un zvon
nerodirea mărului din vis
în acest an de spulberare vană plin
și fără de zenit.
Alungiți-mi brațele tot mai obosite
s-ajung la Crin,
alungiți-mi brațele
spre potirul mirilor dintâi,
alungiți-mi brațele
chiar dacă rănile-și pornesc
deodată destrămătoarea înflorire
și oricât de asurzitoare
fi-va scrâșnirea de dinți
să nu vă opriți în răgazuri de milă;
iată vântul e prielnic
și-n păsări ciripitul încă aprins.
Tată, tu care singur cunoști
ieșirea din labirintul sângelui,
ține-i treji să nu adoarmă
în toiul alungirii
brațelor mele spre Crin...





(fără de tine)

Fără de rouă iarba-i doar un verde scrum,
fără de complot miorița doar o simplă și timidă
răsturnare de gând doar pe pe jumătate gândit,
pe-un sfert sau aproape deloc
peste un plai amarnic pârjolit,
fără de sălbăticie herghelia
cea din străveziul prund
doar o adunătură jalnică de gloabe râioase
care nu mai aduc nici pe departe a cai;
toate aceste întocmiri întocmai ar fi
dacă n-ai fi tu aici în aievea Crinule
spre a-mi înconjura cu alăptare prezența
mereu spăimântată și-n delir
tu ești zăpada aceea din lumină
pe care o vezi ningând atunci
când pleoapele-n răvășire ușoară
îngenunchiază tihnite seara peste văz și lume...





(mereu)

Mereu identică marea,
țărmul altul mereu
și-n mine se face prostească
și urâtă sărbătoarea
tot debarcând unde-am mai fost
și unde voi reveni mereu.
Oare am pierdut deprinderea
de-a alege din hohot surâsul,
din literă tăcerea
ori sângele brusc s-a decis
să-și poarte floarea-n alte grădini?
Spune-mi Crinule
de ce nu mai pot adormi
fără să știu dinainte ce vis
mă va devora din nou...





(întrepătrunderi)

Adorația tuturor Crinilor
parcă a căzut
sub teribile șine de tanc.
Mamele-și retrag sânul alăptărilor
din gura pruncului înfometat.
Roua înveninează
și sfâșie iarba
cea fragilă a dimineții
cu amarnici ghimpi.
În geometrii
bântuie devastatoare implozii;
ce-a fost linie acum e șerpuire,
ce-a fost șerpuire
va fi cu siguranță
și foarte curând
daltă a timpului
fără răgaz amputând
tâmplele statuilor,
umerii, gleznele și arterele spre inimi;
și se solidifică, Doamne, Îngerii,
se fac ancore grele
și cad în abis
ținându-ne țintuiți
în acest paradox
supranumit realitate.
Și, Doamne, câtă zăpadă feerică
mi-a prezis ursitoarea,
câte flori de lumină la geam
și nicidecum acest război nemernic
împotriva atâtor vămi fără nume.
Copilul care-am fost
și el s-a sinucis
aruncându-se în chip de zbor
din turnul domului în piața lumii.
Am rămas totuși singur
cu aceste clopote cu limbile smulse
și cu acest poem
în continuă devorare de sine...





(totuși și eu)

O tăcere de mormânt
leagă silabele de piatră.
Spart în mii de cioburi
gândul îmi cade în noapte.
N-am venit să te chem
din pământuri
ci să-mi lămurești doar sensul
dublu și triplu al Crinului
lăsat să-ți cadă din mână pe prag
când ai ales fără de întoarcere drumul.
Mi-e frică și-mi îngheață sudoarea pe frunte -
iată-mă totuna cu marmora templului tău.
Silabele și ele se îndepărtează
iar eu nu mai văd nici o șansă
să aflu vreodată putința
de-a-ți pune-ntrebarea
pentru a cărei răspuns
m-am născut totuși și eu...





(secvențe)

Ochiul din mijlocul triunghiului,
ochiul acela căscat înspre sine
dă să-și închidă pleoapele
de parcă s-ar crăpa deja de noapte.
Nu se poate, țip din răsputeri,
n-ai dreptul s-adormi tocmai acum
când inimii mele secătuite
i se potrivesc, iată,
veșmintele acestei realități
mereu în derivă, mereu în sucombare.
Nu se poate Nenorocitule,
Inconștientule, Iubitule,
n-ai dreptul să te-ascunzi în vis
lăsând în amorțire ființele trupului meu
deprinse oricum doar cu înstrăinarea.
Te-am ales dintre geometrii,
te-am poleit cu aur,
te-am lustruit zi de zi,
clipă de clipă
cu degetele mele degerate-n iernile insomniei
doar spre-a fi martorul candorilor promise
care însă nici până azi nu s-au ivit,
și-acum când buzele
se opresc din împietrire
prelungindu-se încet în surâs
(poate vreodată chiar reușind a cânta)
tu vrei să-ți încaleci dromaderul
și să dispari în deșert?
Nu pot accepta această decizie ucigașă,
barbară. O să arunc cu pietre în tine,
o să-ți astup neîncetat mormântul,
fie chiar și cu inima mea,
mereu înainte de-a te așterne în el;
o să deviez toate razele înspre tine
gonind întunericul
pe care-ai îceput
cu atâta îndemânare
în jurul tău a-l zidi.
Îți voi alăpta pruncii uitați pe prispă
dinadins să se stingă
cu tot laptele trupului meu,
o să te ridic în toate ramele
tuturor pereților vieții,
te voi țintui în oglinzi
și-n fiecare ciob în parte
dacă-o fi să le spargi,
voi spulbera valul pe care-l călărești
înspre țărmul somnului râvnit.
Nu, nu, nu!
Nu acum, nu aici,
nu tocmai acum, nu tocmai aici
cânt reușesc, iată, pentru întâia dată
și simultan, în ipostază de pasăre,
în ipostază de pește
fără greutate să mă transpun
și fără nici o întrepătrundere vătămătoare:
doar flacără
fără nici o urmă de scrum...





(autoportret cu NIROSA)

Îngerul cel mulțumit de sine
își impune și el hotarele azi
până aproape de inima mea
atinsă de grație
și de uneltiri fecunde.
Doar ție NIROSA
îți dăruiesc acest perpetuum mobile
care este Crinul cel alb
din care-a picurat
peste mine lumina
la-nceputul timpului tău
cel fără de chip pentru oglinzi,
cel fără de geometrie aievea
și cel fără de părinți.
Mi te alătur
așa cum ai alătura
unui ochi lipsit de privire privirea.
Poartă-mi pașii înspre Crinul tău...





epilog





(rugă)

azi când crimele au nume frumoase
și când stelele mucegăiesc
nemilos înghesuite-n hambarele observatoarelor
ce-aș mai putea să-ți cer
în schimbul unui gând albastru?
aș cerși un cub de alabastru
dar veștile ce vin sunt nefalsificate
cum că statuile mele zac deja
înecate la margine de țărm
azi când le cresc pruncilor
dinți mușcători în pântec deja
și când toamna nu mai are decor
cu ploi năucitoare vin timid înspre tine
vin implorându-te-ndelung răbdător din priviri
să nu mai ștergi tabla
cu acest burete-mbâcsit de ulei
mereu înainte de a-mi expune și eu
umila lecție-nvățată sub tei...





(maritimă)

obosită-i clipa
să mai spumege valul
și-amorțitul țărm totuna-i cu largul
c-o daltă de zbor la maxim arcuit
un albatros gigantic
sparge în țăndări văzduhul
furtuna-i un dulău mohorât
răsturnat la picioarele tale prelungi
te-apleci să-i dezmierzi neputința
lăsând în colțul privirii
să sângere fără-ndurare amurgul
de ce iubito mă prefac în nisip?
iată cum mă preling
deja nu mai am călcâie
iată cum mă preling prin clepsidră
lărgindu-ți țărmul
pregătindu-l parcă
pentru un enorm naufragiu
și-orașul meu e departe e stins
e cuprins de sufocare iată altă victimă de-a ta
ai vrut la mare ai vrut în val
și-acum mă transparentizezi
cu un singur gest de-al tău protocolar
cum n-aș urî largul acesta
când mă înlocuiește mereu...





(cum să nu doară)

cum să nu doară
teaca cea fără de spadă
și șarpele privat de aripi
(și ce trist e și văzduhul
izbit mereu de-aceleași păsări
și de-aceleași raze)
cum să nu doară
această moară sedusă
doar de vântul hain
înnebunesc lucrurile
în propriile firi neschimbătoare
înnebunește aerul
răscolit mereu
de-același plămân
cum să nu doară
această umilă petecire de steag
cu aceeași cârpă-nsângerată
a prezentului lasciv
cum să nu doară
că tot săpând
cu tot mai grele târnăcoape
nu ne e dat să dăm nicidecum
în ochii morților
de vestita comoară
a luminii de-nceput
cum să nu doară
bucuria acestei mame
care n-are habar
că născându-te
tocmai încă un trup ți-a ucis...





(spre siguranță)

se ține umbra cu netrebnice și odioase crlige
agățată de mine
cu dinții mă țin fără să vreau
de ceea ce stă prevestit
în crâncen duel mi-e aripa cu aerul tot mai vâscos
și intru-n raza radarului tău de parcă aș intra
în carnea unei mame bătrâne și sterpe
ar fi timpul să dorm puțin înainte de trădare
înainte de-a fi săgetat de-a ta privire molipsitoare
deși râul mi-e martor
cum că picioru-mi gol trecându-l
n-a lăsat în urmă această dâră de otravă
care-a răsturnat fulgerător
lumea scăpărătoare a peștilor
m-am întors deci doar spre a respira
nu însă spre a-mi îndoi genunchii
am venit să fiu sigur că va rămâne-n stâncă
spada pe veci împlântată...





(tescuire aproape târzie)

să mă bucur oare
că ciorchini răscopți
și ciclopici
de materie vie
mai atârnă încă-n
via realității mele
sau să-ndemn
la pornire culesul
c-un chiot azvâlit în sus
teascul mă-mbie
să nu mai pierd timpul
prielnic unui buchet ales
să curgă deci mustul
în lipicioase șiroaie
spre alcoolul definitiv...





(încondeiere blestemată)

îmi alunecă mâna din sânge când scriu
pieptul de sub armură
când îl reamintesc pe tata
deși se pare că-i deja foarte târziu
de-a mai da ordin
să izvorască în fântână apa
mi-e somn și ochii de tuș
nu-s de oprit din încondeierea
(a tot ce-n văz pot a reține)
cu semne de nedescifrat vreodată...





(a conta sau a nu mai conta)

nu se mai știe
cine pe cine-a sedus
în cele din urmă
și-n care parte
s-a-nclinat cu adevărat
balanța inimii
desposedată de eden
(mărturiile le mătură
mereu un înger
înaintemergător pașilor
și privirilor noastre
în continuă desfrunzire)
și poate nici nu contează
cât timp zăpezile-s
încă albe în spectre
iar răspântiile
mai răzbesc
să nască un drum
oricum orice țipăt
se oprește
în stâncă
și orice flacără
respiră prin scrum -
noi suntem
jăratecul straniu
și-amar
fanta între două buze
de pământ stingher
de ce am plânge
(înconjurați
de-atâta rouă)
cât timp
nu se ascunde
încă întru-totul zidul
de firul cu plumb
chiar dacă
doar pe orizontală
mai atârnă
de-nțelegerea noastră
tăinuidu-și elegant
și cu-ndârjire
noima suspicioasă
copacul însă
se răsfiră-n lumină mereu
chiar dacă-n scorbură
șarpele coace-n limbă veninul
care poate foarte curând
cu uitarea ne va reîntregi...





(tocește-mi nervii dar nu mă lăsa însetat)

nu-mi retrage narcoticul insomniei
tocmai acum
când ochiul iată stă căscat
înspre adâncul
luminii nemaiorbitoare
și nu ridica din nou
zidul de-ntrupare
în clipa solemnă și capitală
între pașii aceștia nupțiali
care iată se-ndepărtează dansând
de alcătuirea-mi reală
am zăbovit în așteptare răbdător,
am tescuit toți ciorchinii clipei
fără să-mi fie dat
să mă înaripez o singură dată măcar
cu licoarea lor
(despre care se spune că alungește
aripile până la lună)
am săpat tunel din mijlocul odăii
pânâ-n grădină
să nu te afle când băteau
cu pumnii-n geamuri și uși
plini de ură
și deși în ochii lor mă profilam
tot mai suspicios
eu nu te-am coborât niciodată din flamuri
nu te-am uitat niciodată afară-n potop
îngenunchiat te implor
nu mă deposeda de această unică șansă
lăsând pleoapa să cadă ca o cortină
între mine și adâncul care-ncet
îndreaptă-nspre mine
o alăptare ca de mamă adorată
nu invoca în toiul acestei
reînviate și multrâvnite primăveri
ultimul act...





(corpul în spirală)

îmi manevram umbra spre centrul
celei mai posibile amiezi însorite
de parcă toată identitatea
mi-ar fi fost deodată
în mare pericol
însă în drum spre pământuri
sârme ghimpate-mi sfâșiau
carnea fragilă de pe tâmple
n-aveam însă timp
alte hărți să desfășor pe genunchi
goneam
și mureau măcelarii de foame
goneam
și-n urma mea aureola
precum o cometă cețoasă
își desfășura dispariția
zăpezile aveau febră
și nu mai ningeau
țeava de pușcă pe soldat îl devora
iar eu pe mine
fără putința-mpotrivirii
mă rostogoleam disperat
spre acest decor
inodor
insipit
incolor
imobil și totuși posibil
de-atâta imposibilitate-n acțiune
stai
țipă deodată o trâmbiță
mare cât tot văzduhul spre mine
oprește-te
strunește-ți firea
nu vezi că roibul de sub tine demult a murit
și doar copitele-i mai zvâcnesc
precum o inimă zmulsă din piept
și ținută în palmă
oprește-te
războiul s-a sfârșit
chiar și fără tine chiar și fără învinși
doar rana n-a uitat să-și deschidă
larg pupila spre tine
hai îngenunchează acum liniștit
în odaia ei caldă
și numărându-ți picioarele
vei vedea
că nu poți fi nicidecum omidă
numărându-ți clipele zilele
săptămânile lunile anii
vei vedea
că nu poți fi nicidecum fluture
ascultă
înspumarea valului e o iluzie
doar liniștea
cea nevăzută
trage-n cântare
fie ea cât de-adânc îngropată în el
totu-i camuflare
înțelege
inima-i singura goană desăvârșită
și singurul anotimp al lumii acestui trup
deci nu-ți mai tot manevra în disperare umbra
spre centrul celei mai posibile
amiezi însorite
umbra-i acasă oriunde
chiar și atunci când refuză
să te urmeze pas cu pas
clipă cu clipă
nu mai gonesc am răcnit
nu mai pot goni am țipat
cu trâmbița inimii
spre trâmbița văzduhului
și de-odată începu să se crape de ziuă
neașteptat și-n inima mea
care de data aceasta
nu se mai lăsa ademenită
de farmecul macilor năucitori
ci de lanul cel aurit și copt de grâu...





(idee)

întru-totul seamănă iată
piramidele-n deșert cu ideea mea
de faraoni
și inima cu cea de inimă
însă mult mai mare
mult mai încăpătoare
atât de încăpătoare
încât ar încape toți zeii
cantr-un singur cult în ea
iată cum ideea mea de inimă
e însăși inima
idee pe care refuz s-o mai schimb...





(mulțimi vide)

s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
prin scocuri
curg iată uneltiri
tot mai repezi
și tot mai tulburi
deși plouă
cu reverențe
și cu șoapte
tot mai dulci de alint
s-a-nfundat în ochii
care-și vând
în necontenire simțurile
umbrelor acestui zid
care oricum
oriunde-ai fugi
te va-nconjura
cu sfâșierea fiarelor sale
prea târziu
ai tras semnalul
de alarmă
de ce nu te-ai pripit
de ce n-ai scos cuțitul
înainte
de-a se îndrăgosti
de teacă
lătratu-ți prea lăuntric
la lună
se pare
că n-a fascinat
decât luna
obosindu-o-n
cele din urmă
și-alungând-o-n
cețuri de sânge
ca-ntru-n laț
de ce nu i-ai destăinuit
și puntea
bătută demult
deși netrecută nicicând
între inima ta scorburoasă
și ofelia
despre această rană
pe care preabine-o vedeai
cum înflorește aiurea
s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
și adevărul geme
și are febră și râie...





(ca și când prunii)

ca și când prunii
n-ar fi încă
izgoniți din rai
își despletesc zăpezile
deasupra mea
și doar clipa
cu picioarele ei nenumărate
și lungi
aleargă spre alcoolul viitor
sporind fără-ncetare
beția mea fără de leac...





(eu singur)

eu singur și numai eu
port vina
acestor teribile invenții
de șine și roți
întru desăvârșirea
întrupării vitezei definitive
ce desfrâu
că m-am născut
ce nerușinată
îndrăzneală că sunt
timpul ar fi rămas
dormind în cușcă,
n-ar fi ieșit niciodată
în curte afară
n-ar fi lătrat
n-ar fi rupt lanțul
și turbat pe nimeni
cu siguranță n-ar fi mușcat...



........
volum aparut in Editura GALATEEA, 2004